Trei zile la Londra (jurnal)

După Paris, Madrid, Berlin, Viena È™i Roma, Londra este a È™asea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor oraÈ™e este aleatorie, căci nimereÈ™ti acolo, după cum È›i-e norocul. Dacă nu eÈ™ti diplomat de carieră, pentru care aceste destinaÈ›ii sunt niÈ™te locuri de activitate, dacă nu eÈ™ti bursier (sigur, nu la agenÈ›ii de bursă mă refer…) sau, mai nou, dacă nu eÈ™ti un prosper om de afaceri din sălbatica Rusie, de felul lui Abramovici, care a cumpărat cu banii jos jumătate din cartierul Chelsea, simandicoasa metropolă de pe Tamisa este o destinaÈ›ie nu tocmai uÈ™or de abordat È™i, de aceea, cumva descurajantă. Orgolioasă È™i insulară, Londra reprezintă în acelaÈ™i timp strălucirea unei mari puteri coloniale È™i o vastă scenă culturală – poate cea mai exigentă din Europa. ÃŽn cazul meu, întâlnirea cu acest mare oraÈ™ s-a datorat unei întâmplări sau, cine È™tie, poate a intervenit o cauzalitate abstrusă. Spun asta, pentru că nu îmi planificam să ating, în viitorul apropiat, țărmurile ceÈ›osului Albion. S-a întâmplat invers: ceÈ›osul Albion s-a gândit la mine. Mai exact, s-a gândit un vechi prieten: Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Londra, pe care nu-l mai revăzusem de pe timpurile când conducea filiala de la BucureÈ™ti a IP-ului. Roland a avut ideea să mă invite la un seminar intitulat „DiplomaÈ›ie culturală în secolul 21” – evenimentul, prilejuit de preluarea de către Polonia a preÈ™edinÈ›iei Uniunii Europene de la 1 iulie 2011 –, iar Institutul Cultural Român de la Londra mi-a asigurat acoperirea financiară a deplasării.

***
Nu am să uit niciodată vederea Londrei de la înălÈ›imea unui zbor de pasăre: avionul – aveam un loc lângă hu¬blou, Å£ineam degetele înfipte în braÈ›ele fotoliului – străpunse plafonul de nori groÈ™i È™i făcu o miÈ™care de rotaÈ›ie, spectaculoasă. PriveliÈ™tea ce mi s-a dezvăluit în acel moment a fost cea mai fascinantă panoramă urbană pe care am contemplat-o în viaÈ›a mea. Tamisa È™erpuind liniÈ™tită, lucind mat în bătaia soarelui, uriaÈ™ul London Eye – roata belvedere cu cele 32 de cabine ale sale –, blocurile turn, ultraelegante, din City-ul financiar, îngrămădite pe un fel de peninsulă, Tower Bridge, Aquarium-ul, Big-Benul È™i clădirea Parlamentului Englez, surprinzător de mică, privită de la o altitudine mai presus de orice politică, Palatul Buckingham È™i memorialul Reginei Victoria, British Museum, Catedrala Westminster, cupola de sticlă The Palm House din grădina botanică, Arcul Amiralității, Catedrala St. Paul… Avusesem, uitându-mă fermecat de imaginea revelată în lumina palidă a după-amiezii, conÈ™tiinÈ›a unui întreg univers pe care acea hartă vie a oraÈ™ului-miriapod o întrupa nu numai pe orizontala fizică a dimensiunilor sale, ci È™i în adâncime, aglutinând palimpsestul istoriei È™i straturile memoriei culturale, cu lungul lor È™ir de evenimente, opere, chipuri, drame, transformări… Continue reading

Posted in social | Leave a comment

Ce vor moldovenii?

După ce a fost opt ani președinte și vreo șase premier – timp în care a gestionat nu se mai știe câte războaie și catastrofe, și a pus cizma pe țeava de gaz pentru înfricoșarea Europei, viitorul „țar” de la Moscova s-a apucat din nou să gândească global, să croiască planuri geopolitice.

Rușii trăiesc într-o țară ruinată, scufundată în corupție și fărădelege, dar în loc de școli și spitale primesc o „supă imperială” reîncălzită. Așa procedează conducătorii incapabili să rezolve problemele cetățenilor: vorbesc despre o măreție iluzorie și caută dușmani în exterior – hegemonia americanilor, perfidia europenilor și, mai recent, expansionismul georgian, cel care vrea să acapareze întregul spațiu de la Marea Neagră până la Marea Baltică.

„Tezele din octombrie” ale lui Vladimir Vladimirovici (Putin) privind uniunea euroasiatică au avut o rezonanță fulgerătoare la ChiÈ™inău. Primul a sărit să le aplaude Vladimir Nicolaevici (Voronin). După ce s-a chinuit È™i el vreo 8 ani, ca preÈ™edinte, să ne apropie de Europa – perioadă ce era să se sfârÈ™ească, în aprilie 2009, într-o „juntă” latinoamericană –, azi, sătul să stea în opoziÈ›ie, liderul PCRM semnalizează insistent spre Moscova: sunt aici, nu mă uitaÈ›i, bazaÈ›i-vă pe mine! Alături de el, o droaie de analiÈ™ti, paralizaÈ›i de geniala ofertă a primului judocan al Rusiei, se întreabă înfioraÈ›i: dacă Uniunea Europeană nu ne vrea, cum să reziÈ™ti unei asemenea tentaÈ›ii?…

Șeful PCRM aleargă după favorurile Moscovei, încercând să-i ia faÈ›a lui Dodon (un politician pro-rus mai tânăr, mai promițător), È™i profită de revelaÈ›ia sa „euroasiatică” pentru a ridica miza negocierilor cu AIE (dovadă că nu-i pasă câtuÈ™i de puÈ›in de depășirea crizei politice). Voronin spune: renunÈ›aÈ›i la integrarea europeană, reveniÈ›i în matca „limbii comune”, veniÈ›i cu noi, înapoi în URSS, È™i suntem gata să negociem orice! ComuniÈ™tii propun alianÈ›ei de guvernământ È™i întregii Moldove un parteneriat deschis, „bărbătesc”, cu Ramzan Kadîrov È™i cu LukaÈ™enka, iar dacă È›inem neapărat să ajungem în Europa, păi, nu există cale mai scurtă decât prin Kazahstan!…

Cine și-a făcut iluzii privind „eurofilia” liderului comunist a avut fericita ocazie să afle, în sfârșit, care-i sunt adevăratele intenții. Voronin e sincer. El știe că nimeni nu-l așteaptă în Europa și vrea să meargă acolo unde se simte mai confortabil, unde nu are nevoie de translator ca să se facă înțeles, și nici de respectarea unor „standarde” nesuferite ca să fie poftit la masă.

Dar ce vor moldovenii? Șeful PCRM nu ar fi fost atât de sigur că discursul său are priză la populație, dacă Alianța nu s-ar fi complăcut doar în laudele europenilor, ci ar fi explicat alegătorilor de acasă, prin intermediul unei largi campanii de informare, ce este Uniunea Europeană, de ce nu poți fi concomitent în UE și în CSI. Pentru că este o diferență crasă de valori, de reguli și norme de conduită, e diferența însăși dinte civilizație și barbarie. Și mai e un sistem instituțional, pe care trebuie să-l adopți integral, nu pe bucăți. Putin ne promite gaze mai ieftine în schimbul loialității, cum făceau altă dată sultanii turci. Occidentul ne cere să fim corecți, să nu furăm, să ne respectăm legile. Să fie un preț prea mare?

Posted in politic | Leave a comment

Rocada rusească

Rușii au fost întotdeauna tari la șah, dar „rocada” pe care a propus-o Dmitri Medvedev la recentul congres al partidului de guvernământ de la Moscova a uimit și îngrețoșat lumea liberă. Ce-l face pe un tânăr șef de stat să renunțe de bună voie la a mai candida pentru un al doilea mandat permis de Constituție, cedând în favoarea unui politician mai vârstnic și mai uzat, care a mai ocupat de două ori această funcție? – se întreabă analiștii.

„Asta ne-a fost înțelegerea de la bun început”, le răspunde, malițios, Vladimir Putin, iar pupilul său, care i-a ținut locul cald patru ani de zile, va fi crezut că își face un titlu de glorie respectându-și cuvântul față de mentor. Cum rămâne însă cu imaginea unei națiuni de 140 de milioane de oameni, căreia i s-a furat dreptul de a alege?

Rusia trăiește una dintre cele mai mari umilințe din istoria sa: o mână de KGB-iști îmbuibați, care nu au alternativă – puterea sau pușcăria! –, a pus juvățul pe o țară cu destule minți capabile să o conducă spre un viitor mai demn. Dezamăgirea este uriașă. Când presa e sugrumată, când oamenii de afaceri care refuză să cotizeze la pușculița Kremlinului putrezesc după gratii, când liderii opoziției liberale sunt umflați din stradă de poliție, interzicându-li-se până și posibilitatea de a se înscrie în cursa electorală, declarațiile lui Medvedev despre imperativul „modernizării” Rusiei și despre „resetarea” relațiilor cu Occidentul alimentau o vagă speranță că starea de lucruri din țară va convinge clasa politică de la Moscova să inițieze un fel de democratizare, un început de stat de drept. Pentru că nu se poate progres fără competiție economică liberă, nu se poate dezvoltare fără presă independentă și fără magistrați care să judece în conformitate cu legea, nu în funcție de telefonul scurt al șefului politic sau în dependență de grosimea plicului cu bani strecurat pe sub ușă.

Apoi, mai era și ideea, oarecum întemeiată, că dacă nu propria ambiție, măcar interesele familiei și ale echipei sale îl vor obliga pe Medvedev să-și ia în serios rolul de președinte, să taie cordonul ombilical care îl leagă de fostul său boss de la Petersburg. Acum toate aceste speranțe s-au năruit. Putin va obține un nou mandat de președinte, Medvedev îi va lua locul în fruntea guvernului. Intriga alegerilor parlamentare din decembrie 2011 și a celor prezidențiale din martie 2012 a fost anulată. Totul se știe. De aceea Alexei Kudrin – ministrul Finanțelor, omul cu merite reale în ce privește menținerea economiei ruse pe linia de plutire – și-a dat demisia, pentru că nu a dorit să lucreze sub conducerea unui premier de operetă.

Revenirea lui Putin la Kremlin nu anunță nimic bun pentru Moldova, aflată în bătaia crivățului de la Răsărit. Singura salvare e să ne mișcăm cât mai repede spre Uniunea Europeană. Sper ca politicienii noștri să înțeleagă acest adevăr și să nu se mai lase seduși de modelul „macho”, pe care îl emană fostul agent secret de la Dresda. Putin și marionetele sale s-ar putea să domnească încă 30 de ani în Rusia, dar această epocă își va primi calificativul cuvenit: o țară ale cărei imense resurse naturale s-au dovedit un blestem pentru un popor lipsit de tradiție democratică.

Posted in politic | Leave a comment

Vladimir Beșleagă – un model intelectual

Poate cel mai venerat scriitor român contemporan din Basarabia, Vladimir Beșleagă, a împlinit 80 de ani. Această importantă personalitate a vieții culturale a fost omagiată, luni, 25 iulie, în cadrul unei festivități la Uniunea Scriitorilor. Destinul cunoscutului nostru prozator este un prilej de profundă meditaţie asupra a ceea ce înseamnă fenomenul cultural din Basarabia și actanţii care îl definesc.

Vladimir Beșleagă este originar din Transnistria – azi, un teritoriu ostil, înstrăinat de Moldova și de spiritul românesc. A cunoscut de copil realitățile terifiante ale celui de-al doilea război mondial în care basarabenii au trăit o dublă dramă, regăsindu-se în tranșee inamice. Această experiență biografică ce i-a marcat sensibilitatea artistică s-a reflectat în romanul „Zbor frânt”, apărut în anii ‘70, fiind considerat vârful prozei literare basarabene postbelice. Romanul lui Beşleagă propunea o scriitură de tip nou, analitică şi psihologizantă, cunoscând multiple şi variate comentarii: putem vorbi chiar despre o „aventură a interpretărilor”. Recenzenții din epocă au văzut o carte ce acuză nemilos ororile războiului – era felul sovietic de a impune, adesea împotriva sensurilor denotative ale unor opere literare, o anumită imagine a lor conformă ideologic. Criticii literari onești, în schimb, au apreciat calităţile estetice ale romanului lui Vladimir Beșleagă, care avea valențele unui experiment literar european fără precedent în literatura basarabeană. În anii de după ‘89, „Zbor frânt” s-a bucurat de analize cu tentă parabolico-simbolică: romanul a fost considerat un receptacul al vicisitudinilor unui popor separat de un râu, Nistrul și Prutul în egală măsură, un adevărat „Stix” al sufletelor rătăcite, s-a comentat relația complexă tată-fiu din naraţiune, recifele psihologice ale unei familii scindate. Această intensitate a interpretărilor demonstrează valoarea ieşită din comun a romanului „Zbor frânt”.

Vladimir Beșleagă este autorul mai multor cărți de proză și de jurnal. Tot domnia sa semnează singurul roman „de sertar” basarabean, „Viața și moartea nefericitului Filimon”, editat abia în anii liberalizării gorbacioviste. Dotat cu o vastă cultură filozofică și literară, cunoscător a câtorva limbi străine (cum nu mai există, cred, altul printre literaţii din generația sa), dl Beșleagă este apreciat și pentru intervențiile publicistice, inclusiv la postul nostru de radio, iar volumele sale de „dialoguri transnistrene” și cele consacrate represiunii sovietice în Basarabia îmbină într-un mod fericit scrupulozitatea istoricului cu finețea detaliului descriptiv, rigoarea documentului cu spiritul de observație propriu unui mare scriitor.

Beșleagă este unul dintre puținii noștri intelectuali, trecuți prin „vremi”, care și-a asumat cu luciditate trecutul și a pledat energic pentru o „etică a memoriei” în viața publică și în cea literară. În anii ‘90, Vladimir Beșleagă s-a implicat în Mișcarea de renaștere națională, a fost deputat în primul Parlament al Moldovei independente, a luptat pentru recuperarea valorilor românești. Prozatorul este un fervent susținător al tinerilor scriitori, participă la cenacluri şi ateliere de creaţie, se implică în dezbateri, cuvântul său este ascultat şi respectat. Beşleagă reprezintă un adevărat model de școală literară și de atitudine intelectuală. Deranjant, ca să nu spunem de-a dreptul scandalos este faptul că Academia de Științe a Moldovei neglijează o asemenea personalitate.

Ajuns la vârsta înțelepciunii, prozatorul îşi tratează cu o ironie glumeaţă contemporanii şi ne învăluie protector cu bunătatea sa, cum numai un spirit ales este în stare. Am dori, de la acest microfon, să răspundem generozităţii domniei sale, spunându-i: La Mulţi Ani, Maestre Vladimir Beșleagă!

Posted in politic, social | Leave a comment

EÅŸecul Europei?

Am citit în aceste zile îndoliate de odioasele crime comise de un descreierat din Norvegia destule comentarii care anunÅ£au pe un ton macabru eÅŸecul democraÅ£iei europene. „Uite la ce s-a ajuns cu multiculturalismul ÅŸi cu political correctness-ul, lumea se revoltă împotriva invaziei imigranÅ£ilor ÅŸi apare terorismul alb, arian. Masacrul din Norvegia este un semnal pe care clasa politică ar trebui să-l interpreteze corect: nu mai e de glumă cu musulmanii!…”

Ceea ce mă deranjează în aceste „reflecţii”, făcute sub imperiul unor stări emoţionale, este aerul de superioritate şi presupusă înţelepciune al celor care văd acum „foarte clar şi fără nici o speranţă” declinul Europei. Manifestul unui psihopat, care a bricolat nişte idei şi lozinci ale unor grupuri de extremă dreaptă, este luat drept o iminentă schimbare de paradigmă, drept un punct de la care va începe o nouă ordine europeană. Cred că e necesar să disociem între alarmele false pe care le declanşează asemenea întâmplări tragice şi problemele reale ale integrării imigranţilor, a celor care îşi etalează diferenţa începând cu straiele de pe ei şi terminând cu „zeii” cărora li se roagă.

Ţările occidentale, confruntate cu o criză demografică, au nevoie de braţe de muncă – şi acestea vin mai ales dinspre Africa şi Orientul Mijlociu –, dar şi de programe de stat inteligente care să-i ajute pe aceşti oameni să se adapteze habitatului şi culturii europene. Nu e o simplă operaţiune de umplere a unui „vas gol” cu un anume conţinut, ci un proces complex, o evoluţie spre nişte forme de convieţuire pentru care, în realitate, nimeni nu este cu adevărat pregătit – nici gazdele şi nici nou-veniţii. Şi pe acest drum spinos al înţelegerii „celuilalt” apar tensiuni şi situaţii conflictuale. Europa este un concept umanist, nu doar o entitate geopolitică. Valorile ei s-au clădit pe secole de dezbateri şi educație. E simplu să proclami „eşecul multiculturalismului”, cum au făcut-o Merkel, Sarkozy şi Cameron, speculând electoral nemulţumirile interne provocate de străini, dar totuşi să continui să primeşti mase de imigranţi care să asigure funcţionalitatea sistemului. E mai greu să elaborezi politici eficiente de asimilare, să organizezi campanii de informare a cetăţenilor cu privire la necesitatea „importului” forţei de muncă.

La rândul lor, autohtonii din ţările „asediate” ar trebui să-şi amintească de valenţele statului democratic, de dreptul lor de a-şi afirma opinia, de a dezbate cele mai complicate probleme, fără a pune mâna pe armă, aşa cum a făcut-o sceleratul care trăia într-o imaginară stare de război – dotat cu muniţie şi pistoale-automat –, într-o ţară, Norvegia, cunoscută drept una dintre cele mai paşnice din lume. Dacă nu-ţi place o lege, considerând-o prea permisivă cu străinii, adună semnături pentru modificarea acesteia, nu vărsa sânge de om.

Monstrul care s-a pus pe masacrarea propriilor concetăţeni nu este un chip emblematic ce vrea să sugereze revolta omului alb împotriva invaziei musulmane (multiculturale), ci este un ratat incapabil să ţină pasul cu exigenţele lumii moderne, şi atunci se refugiază într-o fantasmă autarhică, resentimentară. Să nu-i oferim satisfacţia martirajului.
_______
Adevărul, 29 iulie 2011

Posted in politic | Leave a comment

Puterea și onoarea

Viermuiala politică din Moldova noastră toropită de caniculă ne face să trecem prea uşor cu vederea evenimente internaţionale din care am avea ceva de învăţat. Un asemenea prilej ni-l oferă scandalul iscat în jurul premiului german „Quadriga”, acordat, apoi retras premierului rus Vladimir Putin. „Bomba” a explodat în contextul unei perioade de graţie pe care o trăiesc Germania şi Rusia sub tandrele auspicii ale Gazpromului, ceea ce îi face pe mulţi, în Est, să-şi aducă aminte de o altă „cordialitate istorică” între Moscova şi Berlin, numită Pactul Ribbentrop-Molotov. Paralela, desigur, este exagerată, dar jocul individual al Germaniei în cadrul relaţiilor Uniunii Europene cu Rusia trezeşte angoase greu de stăpânit popoarelor din Europa Centrală, căzute la mijloc: atunci şi, iată, acum.

Totuşi, lucrurile s-au mai schimbat. Dovadă e palma usturătoare pe care a încasat-o omul-forte de la Moscova, obişnuit să fie curtat şi adulat (fie şi cu ipocrizie) de partenerii occidentali. Chiar dacă politicienii germani mai fac o echilibristică periculoasă şi cinică în relaţia cu Rusia (cazul fostului cancelar Schroeder, devenit simbriaş al Gazpromului, este de-a dreptul dezgustător!), societatea germană, presa, mediile academice şi intelectuale nu iartă. Anunţul privind acordarea Premiului „Quadriga” lui Putin a stârnit o furtună de proteste, inclusiv demisia unor membri ai juriului. Şi aici a intrat în scenă disidentul est-european, omul a cărui voce a schimbat totul. Este vorba de Václav Havel, scriitorul, fostul preşedinte al Republicii Cehe, care a avertizat că va înapoia premiul său (acordat în 2009), dacă opţiunea juriului pentru Putin rămâne neschimbată. „Eu nu accept să mă regăsesc pe aceeaşi listă cu cel care a suprimat democraţia în Rusia, a spus Havel. Motivaţia premiului („modele exemplare de minţi luminate şi eforturi în vederea asigurării binelui public”) nu i se potriveşte deloc premierului şi fostului preşedinte rus.” În consecinţă, forţată să aleagă între putere şi onoare, fundaţia Werkstatt Deutschland, cea care a iniţiat această distincţie, a anunţat că renunţă să mai acorde premii în 2011.

Morala acestei întâmplări este evidentă. Chiar dacă Răul pare adesea masiv şi insurmontabil, demnitatea, onoarea şi „viaţa trăită în adevăr” (apud Václav Havel) îl poate răpune. Mişcarea democratică din fosta Cehoslovacie a început prin a cere autorităţilor comuniste să-şi respecte propria Constituţie – un lucru aparent inofensiv –, să abandoneze minciuna pe care îşi clădiseră dominația. Şi a fost de-ajuns: castelul totalitarismului s-a năruit. Aceeaşi soartă o prevăd şi pentru sistemul vicios şi corupt pe care l-a instituit Putin în Rusia. Privit cu mefienţă şi cu o vizibilă indispoziţie în Occident, contestat de un număr din ce în ce mai mare de cetăţeni ruşi – sătui să suporte dezmăţul cleptocratic al unui grup de foşti KGB-işti –, Putin va avea serioase probleme când tot mai multă lume în ţară şi străinătate, asemenea lui Havel, îi va cere să respecte drepturile omului.

„Pragmatismul” în relaţiile cu Rusia pe care îl invocă, laş, politicienii de la Chişinău este o materie perisabilă, onoarea însă nu are termen de prescripție şi nici mandat limitat.

_________

Adevărul, 22 iulie 2011

Posted in politic | Leave a comment

Comunism sau mafie?

În intervenția sa publică de marți, care s-a vrut aproape un discurs „despre starea națiunii”, premierul Filat a prezentat o listă de factori care-l împiedică să exercite, alături de miniștrii săi, o guvernare onestă, dedicată trup și suflet programului de reforme. Și și-a încheiat cuvântarea printr-o surprinzătoare afirmație: nu comunismul, ci mafia amenință Republica Moldova. Premierul sugerează – poate involuntar, pentru că nu merge prea departe cu raționamentul – o dilemă artificială, care pune deopotrivă o problemă de logică și de morală. Cred că sunt necesare niște clarificări, pentru a nu-i exonera de răspundere pe unii (câțiva) și a nu crea așteptări nepotrivite celor mulți.

Vlad Filat se simte ignorat sau chiar sabotat de colegii din Coaliție, care stau pe margine și chibițează, pe când lui îi revine greaua gestionare a treburilor curente: pensii, salarii, asistență medicală, școli, agricultură, integrare europeană, Transnistria etc. Exasperarea însă n-ar trebui să-l facă pe premier să aibă o întrebuințare eronată a termenilor, să comită false disocieri. Chiar dacă nu este „opera” ei exclusivă, mafiotizarea statului a înflorit în perioada guvernării Voronin. În Moldova, azi, comunismul se abține să organizeze lagăre de exterminare nu pentru că nu ar dori-o, ci pentru că nu mai poate. Dar în esență a rămas ceea ce a fost mereu: o grupare ilegitimă și imorală, o doctrină care justifică crima prin „priorități ideologice”. În secolul XXI comunismul acționează mai subtil: capturează instituțiile statului, implementează modelul ruso-mafiot de organizare a economiei.

Premierul Filat caută soluții concrete: el are de rezolvat blocajul constituțional, din cauza căruia Moldova pierde investiții directe de sute de milioane de euro, pentru că nimeni nu bagă bani într-o țară și într-o guvernare de azi pe mâine. Cele două voturi necesare alegerii președintelui nu pot veni decât de la comuniști. Dacă Partidul Democrat mai ține să-și vadă liderul șef de stat de ce nu discută cu PCRM? Cum își mai justifică pretențiile, dacă nici măcar „magicianul” Plahotniuc nu moare de dorul de a-și vedea prietenul înscăunat președinte, sau poate ne scapă nouă ceva? Este ridicol să-l auzi pe Marian Lupu acuzându-l pe Filat de simpatii pro-comuniste, în timp ce își ignoră propria ereditate politică. Și mai și uită cât de confluente cu PCRM își vedea „valorile și principiile” în decembrie trecut!

Comunismul sovietic nu a fost condamnat, deși ni s-a promis, inițiativa lui Mihai Ghimpu s-a scufundat în derizoriu, a devenit o trambulină electorală, una între altele. Nici măcar comemorarea deportaților basarabeni nu-i mai adună la un loc pe liderii AIE. A scăpat basma curată și guvernarea Voronin, ba mai mult: PCRM s-a păstrat în datele unei alternative frecventabile la actuala putere și îi face din ochi premierului Filat, îndemnându-l să uite de vremurile în care era o țintă a comuniștilor. Fără iluzii însă: o țintă a rămas și azi.

Nu vă lăsați ispitit, domnule prim-ministru, oricât v-ar pizmui partenerii de Alianță. Comunismul și mafia sunt frați siamezi, sunt doi monștri care se hrănesc din sărăcia și decăderea popoarelor!

__________
Adevărul, 15 iulie 2011

Posted in politic | Leave a comment

Chișinăul sub buldozere

Capitala Moldovei trece printr-o febră a demolărilor. Sunt făcute praf edificii incluse, cândva, în ceea ce unii se mai încăpăţânează să considere a fi „centrul istoric”. Ultima victimă se numeşte Casa Poştei – o veche construcţie din str. Vlaicu Pârcălab, plasată în coasta arogantului hotel „Leogrand”. Casa Poștei deranja peisajul cu înfățișarea ei „din alte timpuri” şi prin modestia arhitectonică. Cineva a pus ochii pe terenul respectiv cu intenția să ridice acolo un centru comercial.

Societatea civilă a protestat, dar prea târziu: buldozerele n-au fost impresionate. Grupului de apărători ai venerabilului edificiu i s-a alăturat în ultimul moment şi primarul Dorin Chirtoacă, dar nici el nu a reușit să oprească demolarea. Ne întrebăm cât va mai dura acest „măcel” în Chişinău, un oraş ce riscă să rămână fără identitate. Protestul edilului-șef este surprinzător şi aproape suprarealist: domnia sa se află la al doilea mandat de primar şi a avut suficient timp să destrame rețeaua complicităţilor şi a corupţiei funcţionăreşti care s-a cuibărit de decenii în sediul instituţiei pe care o păstorește. Oprirea demolărilor, conservarea clădirilor de patrimoniu din Chișinău ar fi fost un punct prețios în palmaresul lui Dorin Chirtoacă, întrucât asfaltarea, renovarea apeductelor, iluminarea străzilor, încălzirea locuințelor sunt lucruri mai complicate, mai greu de realizat.

N-ai cum să faci ordine de unul singur într-un viespar, dar măcar să apelezi mai des la opinia publică, să divulgi urzelile necurate la care participă oameni de afaceri, angajați ai primăriei și înalți demnitari din fosta guvernare și din administrația actuală, dacă dispui de asemenea informații! Primăria nu a avut voinţă, funcționarii săi, probabil, nu au rezistat unor tentaţii financiare: se știe că demolarea caselor vechi și construirea de noi imobile este un business foarte profitabil în capitală.

Casa PoÈ™tei a fost pusă la pământ: ce monument proscris mai urmează?… Locuitorii mai vârstnici ai urbei ar putea întrezări în actuala furie a demolărilor o funestă tradiÈ›ie. După ce a trecut printr-un cutremur devastator în 1940, un an mai târziu, în ChiÈ™inău, a fost pusă în aplicare tactica „pământului pârjolit”, ordonată de Stalin. Pe 13 iulie 1941, grupuri de diversioniÈ™ti ai NKVD-ului au dinamitat sute de edificii ridicate în interbelic È™i în epoca È›aristă. Când a intrat Armata Română în ChiÈ™inău, potrivit unor mărturii, în zona istorică a oraÈ™ului se distingeau mai clar doar trei clădiri, ca niÈ™te statui funerare în mijlocul unui cimitir de piatră învăluit în praf È™i în fumul incendiilor…

Azi, în lipsa unui plan de urbanizare care să propună soluții de reabilitare și adaptare a centrului istoric la necesitățile dezvoltării moderne, arbitrarul construcțiilor „ciocoiești” a pus stăpânire pe oraș. Cine să mai audă zgomotul produs de prăbușirea zidurilor vechi, a arhitravelor împodobite cu ornamente, dacă Alianța pentru Integrare Europeană se demolează ea însăși cu nesecată energie, sub ochii unei populații dezorientate, învrăjbite de propagandă comunistă? Măcar să nu se ajungă la răfuieli de stradă.
________
Adevărul, 1 iulie 2011

Posted in politic | Leave a comment

Ortodoxia la radio

Poate ar merita să acordăm mai multă atenţie audiovizualului public. La Chişinău eşti asaltat de numeroase oferte media, de televiziuni prin cablu şi posturi FM, încât „Moldova 1” este adesea ultima la care ajungi, zapând. Alta e situaţia în mediul rural, unde un aparat de radio, agăţat de cornişa casei, acum când s-a încălzit şi ţăranul îşi face de lucru prin ogradă, este principala sursă de informaţie şi, în cele din urmă, şi de educaţie pentru el.

Ei bine, la ţară fiind, tocmai graţie acestui decor primăvăratic – un aparat de radio aşezat pe pervazul ferestrei –, am tras cu urechea, pe durata a vreo 4 ore, la programele postului naţional de radio. Se întâmpla chiar în sâmbăta Paştelui şi ce m-a captivat în mod special a fost o emisiune pe teme religioase. Nu era vorba neapărat de semnificaţiile Învierii (totuşi, marelui eveniment creştin i s-a rezervat în aceeași zi un spaţiu generos la Radio Moldova), se vorbea despre… combaterea sectelor religioase. „Prozelitismul face ravagii, credinţa noastră ortodoxă e în primejdie”, se lamenta moderatoarea, relatând pe un ton amărât cum sunt racolați basarabenii de către aceste culte venite din Occident, și prezenta declaraţii ale preoţilor ortodocşi şi ale unor mireni îngrijoraţi de extinderea fenomenului. Laitmotivul era: să ne apărăm de invazia confesiunilor străine care diluează „puritatea” relaţiei noastre cu divinitatea.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. O dată, pentru că emisiunea respectivă (nu i-am reținut denumirea) se difuza la postul public de Radio – instituţie pentru care cotizează toţi cetăţenii Republicii Moldova, inclusiv membrii hulitelor confrerii religioase. Şi a doua oară, pentru că aceste culte neoprotestante (numite peiorativ „secte”) sunt înregistrate oficial, au o activitate legală în Basarabia. Biserica Ortodoxă îşi vede ameninţat „monopolul asupra sufletelor” – aşa e cu pluralismul religios, ca şi cu cel politic: provoacă disconfort. Competiţia deranjează, e o adevărată piaţă cu „oferte ale mântuirii”, şi cine este mai atractiv, mai ingenios, mai în pas cu timpul – câştigă. Înţeleg anxietăţile Bisericii Ortodoxe care îşi vede periclitată supremaţia, dar ce treabă are cu această suferinţă radioul public, care este subvenţionat de stat pentru a susţine diversitatea confesională şi libertatea de expresie pentru toţi cetăţenii? Audiovizualul public ar trebui să fie o platformă a dialogului şi a dezbaterilor neîngrădite, nu o tribună a înfierării celui diferit.

Ştim că eforturile de reformare ale companiei „Teleradio-Moldova” sunt anevoioase (marea problemă rămâne calitatea jurnaliştilor) şi nu pot da rezultate peste noapte, însă asemenea derapaje în politica editorială se văd de la o poştă, descalifică instituţia şi contrazic angajamentele pro-europene ale statului moldovean.

Dialogul între culte este o chestiune foarte delicată (căci nu avem aici nişte „puncte de vedere”, ci credinţe indestructibile!). Şi mă întreb – ca o temă de reflecție – dacă suntem atât de vehemenţi cu fraţii noştri creştini din Occident, cum ne vom armoniza cu musulmanii care au fost, de curând, legalizaţi în Moldova? Nu reuşesc prea bine s-o facă nici europenii, darămite noi!

__________
Adevărul, 29 aprilie 2011

Posted in politic | Leave a comment

Jurnalistul și Istoria

Există un timp când istoria se plămădește prin fapte ce modelează destinul unui popor, și un timp când se scrie, la propriu, fiind „cernută” de mintea unor cronicari care leagă într-o pânză inteligibilă fragmente disparate, episoade aparent aleatorii, percepute inadecvat în momentul derulării lor – fie din cauza emoțiilor, fie din cauza lipsei fundalului care le precizează semnificațiile. Numai îndepărtarea cronologică față de evenimentele investigate poate anula efectul de refracție/deformare, dar și atunci e nevoie de competență și probitate profesională, dacă vrei să produci o lucrare convingătoare.

Jurnalistul Grigore Cartianu a publicat la Editura Adevărul Holding două cărți senzaționale: „Sfârșitul Ceaușeștilor” și „Crimele Revoluției”, din care au apărut anterior fragmente extinse în ziarul „Adevărul”. Volumele sunt lansate azi, în prezența autorului, în cadrul Târgului de Carte organizat la Moldexpo. „Evenimentele din decembrie ‘89” au adunat deja o vastă bibliotecă, deși pedepsirea vinovaților de masacrul de după fuga dictatorului a rămas o vană promisiune a statului român. Grigore Cartianu nu vorbește ca un istoric sau ca un profesor de la catedră, și nici nu emite sentințe de magistrat, ci coboară în magma realităților, reconstituie, pedestru, cu o pasiune și o minuție impresionante filmul revoluției române, culege mărturii de la oameni politici, militari, intelectuali, simpli cetățeni implicați într-un fel sau altul, colaționează documente prețioase, stenograme, procese verbale, ajungând, de pildă, să reproducă schemele operative ale „turiștilor” sovietici care împânziseră România în decembrie ‘89, sau să redea numele soldaților care au format plutonul de execuție de la Târgoviște. Scriitura sa, alertă, de thriller politic, îți taie respirația.

Intuiam, desigur, concluzia cutremurătoare a lui Grigore Cartianu, dar ea se întemeiază acum pe dovezi care susțin o narațiune veridică a celor întâmplate: „Decembrie 1989 a fost o crimă în masă. Răsturnarea lui Ceaușescu se putea face și fără atâta vărsare de sânge. Nu însă și confiscarea puterii de către nucleul CFSN condus de troica moscovită Iliescu-Militaru-Brucan.” Tot prin prisma acestui adevăr putem înțelege și de ce nu s-a făcut Unirea în august 1991, deși contextul geopolitic o permitea: în momentul în care Uniunea Sovietică dispărea de pe harta lumii, la București aveam un regim de obediență rusească.

Confiscarea revoltei anticomuniste din decembrie ‘89 de către amintitul grup pro-moscovit sugerează modelul după care a acționat și regimul Voronin în aprilie 2009: deturnarea unei manifestații pașnice a tinerilor în acte de vandalism și folosirea acestor violențe drept pretext pentru declanșarea represaliilor în masă, proferarea unor acuzații la adresa României, urmate de expulzarea ambasadorului și a jurnaliștilor români, și de închiderea frontierei de la Prut.

Nu știm dacă și în cât timp aceste lucruri vor putea fi probate în justiție, căci interese politice și complicități imunde împiedică aflarea adevărului despre 7 aprilie. Mizăm și noi pe curajul și competența unor jurnaliști basarabeni, care sper să afle în volumele lui Grigore Cartianu o sursă de inspirație și putere.

_________
Adevărul
, 8 aprilie 2011

Posted in politic | Leave a comment