Noua literatură din Basarabia – exigenÅ£e fertile

Maria Şleahtiţchi şi-a adunat într-un nou volum, intitulat Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism, o sumă de cronici, eseuri şi răspunsuri la mai multe anchete literare, publicate în revistele Semn, Contrafort, Sud-Est Cultural ş.a., precum şi scurte recenzii, scrise pentru o rubrică pe care a susţinut-o în săptămânalul Timpul de la Chişinău. Un volum eterogen, „de etapă”, în care autoarea marchează direcţiile de afirmare ale literaturii din Basarabia, după ’89. Nu e un tablou exhaustiv, suntem preveniţi în prefaţa-argument „Sub semnul schimbării” (o precauţie niţel exagerată, după părerea noastră, întrucât nici măcar Nicolae Manolescu cu a sa Istorie critică a literaturii române, lansată en fanfare la ultimul târg Gaudeamus, nu este exhaustiv, lăsând pe dinafară mulţi scriitori valoroşi sau cel puţin notabili, deşi a încercat să cuprindă tocmai „5 secole de literatură”!), ci doar o felie, o secţiune transversală într-un bloc mai mare. Este vorba, în principal, despre scriitorii optzecişti şi promoţia venită în siajul lor, „nouăzeciştii”, întrucât tocmai aceste grupuri conferă literaturii basarabene, în ultimele două decenii, semnele unei certe evoluţii. S-au scris – e drept – mult mai multe cărţi în această perioadă, s-au măcinat o legiune de orgolii şi vanităţi. Libertatea creaţiei, redobândită după lunga iarnă a cenzurii sovietice, nu a catalizat doar conştiinţa estetică (post)modernă, ci a… desfundat (acesta-i cuvântul!) arteziana imposturii, gurile de canal ale veleitarismului drapat în straie „patriotice”, ba chiar anume aceste scrieri au dominat, din punct de vedere statistic, producţia de carte, însă, evident, nu ele dau consistenţă literaturii basarabene.

A privi literatura post-comunistă ca un „cerc deschis”, aşa cum îşi propune Maria Şleahtiţchi, înseamnă a face o investiţie în viitor, a scălda această literatură în lumina speranţei, dar mai înseamnă şi a lăsa „deschisă” aria interpretărilor critice. Cred că din acest punct de vedere demersul eseistei merită o atenţie specială. Maria Şleahtiţchi are remarcabilul talent de a surprinde, în câteva tuşe, datele esenţiale ale scrisului unui autor. Instrumentarul său analitic relevă, fără greş, valoarea sau, din contră, deconstruieşte maşinăria imposturii, cum procedează cu publicistica lui Ion Druţă. Considerat un susţinător al valorilor naţionale, la începutul anilor ‘90, Druţă şi-a developat, rapid, opţiunile anti-româneşti, nutrite dintr-un egocentrism ireductibil. Maestru al echivocului (nu estetic, ci politic), scriitorul de la Moscova a publicat la anumite intervale de timp texte aşa-zis programatice în presa pro-guvernamentală de la Chişinău, prin care livra material ideologic, dar şi vocabular, separatismului moldovenist. „Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesivă în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, notează Maria Şleahtiţchi, face deservicii promovării adevărului istoric. De obicei, aceste spaţii ale conotaţiei sunt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, susţinători ai ideii de moldovenism, care, de altfel, nu vor întârzia să facă recurs anume la Ion Druţă.” Eseista ne propune o minuţioasă trecere în revistă a acestor stratageme. Vom cita un singur exemplu, celebrul text Moldova şi moldovenii (1997), în care Druţă aruncă acuzaţii la adresa zecilor de mii de intelectuali basarabeni refugiaţi din calea urgiei bolşevice în 1940 şi 1944. Interesant este faptul că, formulându-şi rechizitoriul, scriitorul moscovit nu-i numeşte pe ocupanţii sovietici – de parcă nu aceştia s-ar fi aflat la originea blamatului exod –, ci îi transformă, ca printr-o mişcare de baghetă magică, din invadatori în binefăcători ai basarabenilor. Articolul va rămâne o demonstraţie, pe drept cuvânt antologică, pentru ceea ce numim manipulare prin omisiune. Ion Druţă: „Că România punea din când în când la Moscova problema Basarabiei, să mă lăsaţi în pace cu ifosele acestea de mari politicieni, prinse atât de bine de nemuritorul Caragiale. Dacă se şi pomenea din când în când la Moscova despre Basarabia, ni se făcea mai mult rău decât bine. Am supravieţuit totuşi. Au pus mână de la mână, mai toate popoarele din fosta Uniune ne-au ajutat să ne ridicăm de la pământ.”

Aş mai adăuga o piesă pe această „planşetă de lucru” a eseistei. Tactica lui Druţă, una care s-a dovedit câştigătoare, în anii „convertirii” sale la moldovenism, a fost să nu răspundă la critici. Această abţinere, ce trebuia să lase impresia de levitaţie sapienţială, de superioară contemplare, de aură intangibilă (deşi nu este mai mult decât o şiretenie ţărănească) i-a permis „profetului de la Horodişte” să culeagă toate privilegiile imaginabile în Moldova (inclusiv Premiul de Stat în valoare de 1 milion de lei moldoveneşti, pe care l-a încasat în această toamnă). Căci dacă s-ar fi lăsat atras în polemici, dacă ar fi încercat să pareze reproşurile ce i-au fost aduse (un intelectual adevărat aşa ar fi procedat, dar aici nu este cazul), Druţă ar fi intrat, inevitabil, în logica argumentării, în care trebuie să formulezi raţionamente, nu să enunţi decaloguri. Părăsirea tonului apodictic l-ar fi făcut vulnerabil, l-ar fi umanizat, i-ar fi „suflat” poleiala apostolică – or, de pe o poziţie ştirbită, lui i-ar fi fost mult mai greu să furnizeze discurs „legitimator” guvernărilor moldoveniste de după 1991. Nimeni nu aruncă banii pe o trompetă răguşită.

Scriitorul de la Moscova este singura „ţintă negativă” a volumului Mariei Şleahtiţchi (deşi ea ţine să facă diferenţa între opţiunile ideologice ale lui Druţă şi calitatea artistică a prozei sale, câtă e). Pledând cauza sincronizării autorilor basarabeni cu literatura română contemporană, eseista nu face partizanat generaţionist (ar fi un mod de a-ţi rata obiectivitatea critică) şi traversează, cu rigoare profesorală, aş spune, cărţi de genuri şi factură diferite – poezie, studii eminesciene, proză şi exegeze literare – cărora preferă să le scoată în evidenţă virtuţile, nu scăderile. Scriitorii mai vârstnici: Mihai Cimpoi, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Alexe Rău, hispanistul Sergiu Pavlicencu, ba chiar şi Spiridon Vangheli (autorul „brandului Guguţă” în literatura basarabeană pentru copii) îşi află în Maria Şleahtiţchi un critic binevoitor, care ştie, la nevoie, să-şi tempereze duritatea (este plăcerea superioară a dominaţiei înfrânate). Scriitura ei este mai degrabă stenică, uneori prea scolastică şi, aş adăuga, responsabilă, prea atentă la consecinţe. Maria Şleahtiţchi se arată, în mod curios, mai severă cu textele colegilor de generaţie şi cu autorii mai tineri, pentru că ştie că se adresează unor egali preţuitori ai argumentului disuasiv, nu vânătorilor de complemente gratuite, unor scriitori cu apetit pentru nuanţe şi subtile disocieri. Asta se simte citindu-i, de pildă, comentariul la volumul Incursiuni în proza basarabeană (2004), al cărui autor, Iulian Ciocan, reclamă prevalenţa personajelor rurale în proza basarabeană, caracterul refractar al acesteia faţă de lumea urbană. Împărtăşindu-i opinia, eseista observă, în acelaşi timp, cu dreptate, că „nu originea socială a personajului ne interesează în principal, cât locul acestui personaj într-o construcţie narativă valabilă sau nu estetic” (p.166).

Volumul Mariei ÅžleahtiÅ£chi reprezintă un foarte util compendiu critic pentru cine vrea să cunoască ÅŸi să asimileze faÅ£etele noii literaturi basarabene. Această literatura a făcut – rezum definiÅ£iile eseistei – desprinderea decisivă de tradiÅ£ionalism, prin romanul Martorul al lui Vasile GârneÅ£ („primul roman optzecist care îşi asumă construcÅ£ia unei epici pe trei nivele… scris în forma dialogului intertextual”), un autor care este ÅŸi „un poet al câmpiilor livreÅŸti”, această literatură s-a emancipat prin ÅŸarjele lui Emilian Galaicu-Păun, ludicul experimentator în poezie ÅŸi proză, prin poetul ÅŸi eseistul Nicolae Leahu, inepuizabil în inventivitate, prin pasionatul hermeneut Eugen Lungu, prin Ghenadie Nicu – laboriosul mânuitor de artificii textualiste, prin alte nume de autori impetuoÅŸi, precum Anatol Moraru, Lucia Å¢urcanu, Margareta Curtescu, Irina Nechit, Iulian Ciocan, Adrian Ciubotaru, Nicolae Popa, ÅŸi lista nu se opreÅŸte aici, cu toÅ£ii – scriitori polivalenÅ£i ÅŸi proteici, cum le stă bine unor deschizători de drumuri, portretizaÅ£i cu precizie ÅŸi acurateÅ£e în Cerc deschis… Demersul tinerilor scriitori, punctează eseista, nu se rezumă doar la schimbările de viziune estetică, ci ÅŸi la o altă conduită morală: ei refuză „ideologiile puterii”, cărora precursorii lor le-au plătit un tribut ruÅŸinos ÅŸi inavuabil. Spiritul critic ÅŸi bunul simÅ£ i-au împiedicat pe optzeciÅŸti să se „înhame” la quadriga românismului de paradă – excelent vehicul pentru satisfacerea unor ambiÅ£ii politice ÅŸi pecuniare –, la care au „tras”, cu râvnă, tribunii basarabeni de la 1989, ÅŸi această delimitare etică le-a adus destule ostracizări dinspre tabăra protocronistă. OptzeciÅŸtii ÅŸi-au văzut de scrisul lor, de sincronizarea lor ÅŸi de… Europa lor, în vremuri sterpe, roase de decepÅ£ie, scufundate în crize identitare fără liman, consumându-ÅŸi cel mai adesea cu demnitate ipostaza de intelectuali devotaÅ£i unor principii ÅŸi valori pe care le afirmă ca profesioniÅŸti ai gândirii pe cont propriu.

Sobră şi temeinică, atentă şi conştiincioasă, Maria Şleahtiţchi ne-a dăruit o carte prin care sperăm, o dată în plus, că noua literatură din Basarabia – postcomunistă nu doar cronologic, ci mai ales ca substanţă ontologică şi repudiere a limitelor – va fi dorită, căutată şi consumată de publicul român, stimulând totodată apariţia altor panorame critice şi deschideri interpretative. Îi dorim bunei noastre colege, Maria Şleahtiţchi, să se bucure, ca scriitor, de aceleaşi exigenţe fertile şi de răbdarea pe care a avut-o cu noi.
_____________________
Maria Şleahtiţchi, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism. Iaşi, Editura Timpul, 2007