„Evanghelia” după Cărtărescu. Trilogia Orbitor la final

ApariÅ£ia volumului Orbitor. Aripa dreaptă (Humanitas, 2007) încununează marea încercare a lui Mircea Cărtărescu de a concura tot ce s-a scris în materie de proză în literatura română, „de la origini ÅŸi până în prezent”. Această limită, prea apropiată, a orizonturilor naÅ£ionale în materie de roman, i-a nutrit constant ambiÅ£ia unei cărÅ£i de anvergură, orgoliul unei opere monumentale care să-ÅŸi contemple de la înălÅ£ime siderală, dacă se poate, nu doar preopinenÅ£ii de acasă, ci – mai important – să-ÅŸi înfrunte cu succes concurenÅ£a externă, să o surclaseze chiar, inversând termenii unui blestem transistoric: cel al respiraÅ£iei scurte, al eternului început, al lucrului făcut să se surpe, implacabil, sub zodia incurabilă a nepăsării ÅŸi deriziunii balcanice. Romanul Orbitor îşi începuse cariera europeană înainte ca ultima parte a trilogiei să fi văzut lumina tiparului, ba chiar înainte de a fi ieÅŸit din faza de schiţă, aÅŸternută pe o coală de hârtie. Teroarea nenumitului, infinitatea de virtualităţi ale desenului încă nefinisat pusese o formidabilă forţă de presiune asupra autorului ÅŸi generase imense aÅŸteptări în mijlocul publicului ÅŸi al confraÅ£ilor de condei graÅ£ie volumelor anterioare. Romanul îşi crease propria hagiografie prin cele două, deocamdată, tomuri de Jurnal, apărute tot la Humanitas – o metaistorie a existenÅ£ei autorului pe ÅŸantierul Orbitorului, căreia urmează să-i vedem, probabil, un nou volum, transcriind tribulaÅ£iile Aripii Drepte.
O altă problemă a lui Cărtărescu au fost interpretările criticii. Una e să scoţi o trilogie dintr-odată, asumându-ţi integral consecinţele, pe care nu le mai poţi influenţa, şi altfel te aşezi în peisaj (inclusiv în „peisajul” propriei scriituri!) în cazul unei serii neîncheiate: receptarea critică dezvirginează spaţiul protector al unui proiect în desfăşurare, dar îţi oferă şi nişte sugestii de lucru (fireşte, în măsura în care eşti permeabil la ele – eterna ispită a romancierului!), nişte piste de dezvoltare sau, în orice caz, o bună verificare, din care un autor poate extrage numeroase foloase sau, dimpotrivă, posibilităţi de a deraia în zone străine intenţiilor sale. Cărtărescu s-a văzut mereu confruntat cu acest dublu efect al reacţiilor critice, mai ales că a înregistrat şi destule întâmpinări nedrepte, în care invidia, ranchiuna, dorinţa de a răni cu orice preţ se vedeau de la o poştă. Numai că articolele rău¬tăcioase nu şi-au scontat rezultatul: Mircea Cărtărescu a continuat să scrie la Orbitor, în pofida celor care nu te iartă, dacă te încumeţi să contrazici regula locului, aceea cu „las-o mai moale, că nu eşti buricul pământului”. De fapt, trebuie să te consideri „buricul pământului”, dacă te apuci să faci literatură, viaţa e prea scurtă şi prea importantă pentru a ne-o irosi cu mize minore, cu scuze şi reverenţe faţă de statui. Dacă vei deveni tu însuţi o statuie, ca urmare a acestei înverşunări, e o altă poveste, care se va vedea mai târziu, pentru că judecăm produsul, nu cantitatea de muncă pe care o înmagazinează, şi chiar şi în această privinţă nu putem rosti o judecată definitivă – nimeni n-o poate face decât, cel mult, pe durata unei vieţi.
Am aşteptat, recunosc, cu mult interes ultimul volum al trilogiei, nu doar pentru a-mi astâmpăra curiozitatea finalului – greu de prevăzut în totalitatea soluţiilor narative la care trebuia să recurgă autorul –, ci şi pentru o cură de univers cărtărescian: densitatea ideatică, volutele atent elaborate ale frazelor, bogăţia vocabularului, erupţia fabulosului imagistic, adică tot ceea ce rezumă caracteristicile forte ale romanului Orbitor, au puterea să irige sufletele cele mai uscate, constituie nişte performanţe în sine cu care puţini creatori de la noi se pot măsura. De fapt, nici nu trebuie să-l concurezi pe Cărtărescu, mai ales pe terenul acestuia. Se poate scrie şi altfel, dacă vrei să fii omologat ca valoare literară, dar să scrii neapărat foarte bine, altfel acuzaţiile pe care le arunci riscă să fie expediate cu uşurinţă în zona resentimentului alimentat de neputinţă.
Orbitor 3 a trezit numeroase controverse şi cred că era inevitabil, dacă ne gândim cât de dificilă se dovedeşte proba lecturii celor 571 de pagini şi cât de anevoioasă formularea unei judecăţi critice în raport cu pletora de semnificaţii şi enigme întreţesute în roman. Principala problemă a lui Mircea Cărtărescu în Aripa dreaptă era să desăvârşească numeroasele linii de subiect, lansate în volumele anterioare, să-şi strunească legiunea de personaje, să-şi reprime tentaţia divagaţiilor manieriste – şi toate acestea pentru a obţine, în final, râvnita simetrie formală, ca suport al simetriei mistice pe care a urmărit-o la nivel simbolic. Ioana Pârvulescu menţiona într-un promo la apariţia romanului „nestematele” Aripii drepte, presărate în cuprinsul său, evitând să vorbească despre perfecţiunea întregului. Şi pe bună dreptate. Ai nevoie de o detaşare, de o altitudine considerabilă de la care să poţi îmbrăţişa cu ochiul imensa construcţie a Orbitorului, deşirată în timp – 11 ani per total, cu pauze tot mai mari între volume – şi augmentată în spaţiu (mă refer la grosimea cotorului), pentru a obţine acest efect de perspectivă, recte o evaluare corectă. Suntem prea aproape în acest moment: dăm capul pe spate, încercând să măsurăm edificiul cărtărescian, şi nu reuşim să desprindem cu ochiul decât fragmente de friză, linii şi ornamente concave, gonind spre un apex neînţeles şi obscur, asemeni giganţilor care sprijină tavanul sălii centrale în care se petrece ecloziunea mistică, apocalipsa din finalul romanului. Cucerit la rândul său de virtuozitatea autorului, Matei Călinescu plasa trilogia Orbitor, paradoxal, în categoria cărţilor care nu pot fi citite, ci doar recitite – romanul lui Cărtărescu îţi cere un efort de adaptare, optică şi mentală, pentru a-i putea decela, relaxat, caratele, şi în acest sens cititorii de mâine cred că vor fi mult mai avantajaţi decât cei de azi, enervaţi şi grăbiţi, cum sunt. O concluzie pe care este înţelept să o asume şi autorul însuşi, atunci când se gândeşte la spinoasa cale a receptării vernaculare.
Romanul se bucură deja de o primire favorabilă ba chiar entuziastă în alte ţări, cum spuneam, unde publicul are un background cultural diferit, nu e influenţat de sistemul de coordonate (şi prejudecăţi) românesc şi savurează romanul lui Cărtărescu pentru frumuseţea lui intrinsecă. Cititorii şi criticii din ţările scandinave, de pildă, au fost încântaţi să constate în romanul Orbitor recuperarea unei tradiţii, reactivarea unor mituri, straturi ancestrale ale umanităţii (răspunzând, evident, propriilor coduri identitare), injectarea magiei şi misterului ezoteric într-o postmodernitate blazată de tehnologii şi relativisme de tot felul. Avem prilejul să mai constatăm o dată că nu suntem singuri pe lume!

***
„Nu ştiam de ce parte a pleoapelor mele mă aflu: aşa că grăuntele de lumină care vibra departe în tăcerea-ngheţată putea fi, cu şanse egale, un lucru din lumea asta sau o năzărire a minţii mele.” (p. 42)
Totul, că este vorba de realitatea empirică, de evenimente confirmate documentar sau de incursiuni în imaginar, capătă la Mircea Cărtărescu această ambiguitate a situării, care face deliciul scriiturii sale. Aripa dreaptă se înscrie în aceeaşi definiţie: un roman autoscopic, parabolic şi alegoric, narcisist cu necesitate, unde ceea ce contează nu este subiectul propriu-zis (el poate începe de oriunde şi continua sub forma unor linii punctiforme, în orice direcţie), ci spectacolul limbajului şi folosirea literaturii pe post de instrument de cunoaştere – marele pariu filozofic al cărţii, la care vom reveni.
Mai întâi, ce aduce nou volumul 3 faţă de cele precedente? În mod categoric: o irupţie a istoriei recente, ai cărei martori pretenţioşi suntem. Autorul aspiră, ca un burete, marasmul ultimilor ani ai epocii Ceauşescu – cozile de la magazinele de alimente, frigul şi promiscuitatea blocurilor de locuinţe, ubicuitatea Securităţii – împreună cu folclorul străzii, cu discursul autocompensator, evazionist, al românilor din acea perioadă. Sunt lucruri ştiute, răsuflate – i-au reproşat autorului unii cronicari. Există două contraargumente la aceste crispări. Primo: această „materie primă” comună, reactivată în Orbitor, participă la un scenariu artistic, metafizico-teleologic, care o dotează cu o forţă de rezonanţă specială. Secundo: peste ani, s-ar putea ca multe din caracteristicile cotidiene ale comunismului românesc să se regăsească şi să mai spună ceva generaţiilor viitoare tocmai în romanul lui Mircea Cărtărescu, nu în paremiologia dispersată a oralităţii noastre debordante, şi cu atât mai puţin în scrumul unor biografii consumate.
Tot aşa, „evenimentele din decembrie”, cu anecdotica lor cunoscută, sunt exploatate artistic, într-o manieră care aduce în pagină, irezistibil, aromele Levantului cărtărescian. Autorul are ingenioasa idee să personifice o abstracţiune, sau, mă rog, o stare de spirit colectivă – Revoluţia română –, să o împodobească cu trăsături recognoscibile, „împrumutând-o” din tabloul lui Rosenthal. Rezultă o mamă de fată sănătoasă, de vreo zece metri înălţime, înţolită după portul ţărăncuţelor din Argeş, cu o salbă de ducaţi austrieci la gât, un Guliver în fustă, demn de cele mai bune modele alegorice din literatura română şi universală. Apariţia funambulescă a Revoluţiei române, pe străzile Bucureştiului, în ziua de 22 decembrie, însufleţind mulţimea şi precipitând developarea noii puteri, efectul de comic şi disproporţie de care se însoţeşte inevitabil în această nobilă escapadă dau prilejul unor scene savuroase, pe care un maestru de talia lui Cărtărescu nu le putea rata: „Se apleacă uşor (ea, Revoluţia română – n.m.) asupra masei viermuitoare, întinde braţul şi apucă gingaş, între două degete încărcate de inele, câte-un demonstrant, îl ridică-n dreptul feţei, îi dă un pupic cochet în creştet şi-l aşază uşor pe balcon. Eliberat de strânsoare, ipochimenul îşi îndreaptă hainele, roşu-n obraji de emoţie, şi ia apoi o atitudine responsabilă şi severă, alunecându-şi privirile peste marea de oameni de la picioarele lui. (…) Ţărăncuţa uriaşă se apleacă iar peste gloată (Mircea-i simte o clipă părul pana corbului biciuindu-i obrajii ca în copilărie, când stătea pe capra căruţei la Tântava, şi caii-l mai plesneau cu cozile peste faţă), oamenii i se uită iar între ţâţe, câte-un ducat cât o roată de camion îl mai face pe câte unul knock-aut, dar avântata româncă îşi urmează nedezminţit misiunea: ridică alt revoluţionar în balcon, apoi altul şi altul, până când, în cele din urmă, vreo treizeci de oameni în paltoane negre alcătuiesc formaţia completă. Rien ne va plus.” (246). La fel de elocvent (chiar dacă previzibil cumva, în logica impusă de „întruparea” dispoziţiilor populare) exprimă Cărtărescu confiscarea revoltei anticomuniste, prin scena unui viol colectiv, săvârşit de noua putere „emanată” asupra mândrei argeşence, în timp ce aceasta îşi făcea somnul, cu conştiinţa datoriei civice împlinite.

***
Formula prozei lui Cărtărescu reprezintă alternarea permanentă a două paliere: cel uman-istoric şi cel cosmic-metafizic. Ea poate fi privită ca o strălucită gimnastică a minţii, ca o colecţie de tehnici spectaculoase, subsumate unui scop final: construcţia cosmogonică a lumii. Dar nu e uşor să parcurgi etapele acestei iniţieri. Obstacolul cel mai neplăcut cu care te confrunţi la lectură este indeterminarea: începi să crezi, de la un punct încolo, că la baza dezvoltării unor scene nu stă decât o singură raţiune: producerea de text, de masă textuală până la atingerea unui punct de fierbere, a unei limite materiale care să dea senzaţia de cerc închis, de univers rotund, suficient sieşi. Aripa dreaptă îţi pare în asemenea momente de îndoială (şi cine nu se îndoieşte?), exclusiv produsul unei îndârjiri, o demonstraţie pe care autorul şi-o face sieşi şi lumii a ceea ce este în stare. E ca şi cum ar fi şlefuit pietrele unui râu, obţinând limpezimi de diamant. Tu le admiri şi îţi zici: da, sunt superbe, au irizaţii pe care nu le-ai mai întâlnit la nici un alt artificier, dar la ce bun atâta efort, pentru că ele, compoziţia lor vreau să spun, nu-şi schimbă intenţionalitatea – ele tot pietre de râu rămân!
De fapt, prin această mobilizare de abilităţi, Cărtărescu urmăreşte reabilitarea metodică şi migăloasă a sentimentului de fascinaţie în faţa a ceea ce ignorăm. Trăim într-o lume magică, pe care doar mediocritatea simţurilor şi meschinăria agitaţiei noastre cotidiene ne împiedică să o înţelegem, să o cuprindem în toată splendoarea ei. „Cum sunt lucrurile când nu le vede nimeni?” – întrebarea aceasta răsună în diferite împrejurări, fie din gura lui Mircişor – copilul, vehiculul ideal al percepţiei umane deturnate spre miracol (amintiţi-vă de Fanny şi Alexander sau de Alice în Ţara Minunilor), fie ca reflecţie filozofică generală (o curiozitate conţinând presupoziţia că realitatea există în măsura în care este văzută, în măsura în care există cineva capabil să o înregistreze). Pentru a ne aduce în acest loc privilegiat al observaţiei şi al revelaţiei concluzive, autorul ne va oferi, în filigran, un evantai de senzaţii care ne trec prin creier, spontan, cu iuţeala unui fulger. De pildă, descojirea fiinţei: lăsăm în fiecare clipă, în fiecare milionime de secundă stop-cadre ale corpului nostru într-o continuă mişcare (prin viaţă, prin timp), care se dizolvă în neant. Mircişor simte cum, înaintând tot mai mult, în toate direcţiile, umflă lumea cu paşii săi, îi conferă volum, consistenţă şi siguranţă, „ca şi când lumea ar fi fost la-nceput zbârcită, cu pereţii lipiţi unii de alţii, ca o mănuşă de cauciuc în care trebuia să sufli cu putere ca să vezi cum se desface fiecare deget din mugurul său zgârcit şi lipicios. La început umflase casa, apoi pornise să destindă şi să netezească, în stea, locurile nenăscute încă din jurul ei. Fără-ndoială că dispensarul sau alimentara, sau liceul, sau groapa ţiganilor nu avuseseră cu adevărat realitate până nu ajunsese el acolo” (p. 89) Sau, în altă parte, Mircişor priveşte peretele zugrăvit cu ciupercuţe al camerei în care stă, şi ajunge să pătrundă în cele mai mici crăpături, să distingă, la o rezoluţie foarte mare, acarienii, microbii dosiţi între încreţiturile tapetului, ba chiar nucleele cromozomice şi spiralele de ADN, şi tot aşa mai departe, mergând înspre particulele elementare, spre neutrino şi quakeri, până la scara Plank, unde zăreşte „granulele de spaţiu şi perlele de timp, pe care nici cea mai ascuţită privire din lume, a embrionilor, a îngerilor şi-a celor morţi, nu le mai putea vreodată eviscera…” (p.153)
Un scriitor însă poate. El poate totul (cred că acesta este înţelesul cuvântului atât de drag lui Cărtărescu – să cuprinzi totul şi să vrei totul, mai ales să vrei, convins de absoluta justificare a actului de a vrea). Autorul trăieşte fascinaţia, peremptorie şi azi, de la intersecţia secolelor XIX-XX, pentru maşinării şi mecanisme complicate (ca în subsolul vilei în care Mircişor descoperă agregatele de fabricat realitatea) – de la locomotivele cu aburi până la aparatele de zbor extravagante, semănând cu nişte etajere. Obsesia mecanizării, obsesia utilajelor, scripeţilor şi roţilor dinţate. Cărtărescu introduce o convenţie şi dacă ai acceptat-o, ea se dilată oricât, are libertate maximă, pentru care nu-l mai poţi sancţiona, nu-i mai poţi spune „aşa ceva nu există!”, pentru că deja ai trecut pragul camerei secrete, nu te-ai mulţumit nici tu, cititor al Orbitorului, cu formula ternă în care îţi duci zilele, lipsite de gust şi culoare. Genul acesta de fantazare legitimată estetic de convenţia cărţii îşi mai extrage o raţiune: morală şi ontologică – nimic nu poate să ne împiedice să ne imaginăm aceste lucruri, ele sunt fructe ale creierului nostru şi fac parte din realitate, o completează şi o îmbogăţesc. Îmi place fantasticul verosimil, pe care îl practică, la scară mare, Mircea Cărtărescu. Nu descinderile fiziologice (ai zice că autorul Orbitorului transformă în materie organică tot ce atinge, nu-şi poate reprima această ispită), sau cosmografiile apoteotice (prezenţa lor te copleşeşte – naşterea copilului din ţeasta lui Herman şi întâlnirea lui Mircea cu Victor, geamănul său malefic, oricât de importante în formularea mesajului auctorial, mi se par de asemenea nişte pasaje greu de mistuit, în simbolismul lor abstrus şi agresiv), ci această prelungire, prin intuiţie, a unor situaţii, senzaţii, impresii ce ne sunt comune. Mircea Cărtărescu explorează propriile noastre nelinişti şi febra imaginaţiei noastre legată de ceea ce trăim în chip nemijlocit. De exemplu, povestea statuilor din Bucureşti, readuse la viaţă, face parte din acelaşi mister proxim al lucrurilor care ne înconjoară. Cine nu şi-a refuzat nişte reverii melancolice legate de statui, contemplându-le singurătatea tulburătoare: cum stau acolo, părăsite, înverzindu-se şi oxidându-se. Oare ce vor fi gândit despre noi?

***
Dar marea provocare este conceptul romanului. Åži pentru a-l înÅ£elege ÅŸi desăvârÅŸi, autorul inventează povestea prinÅ£ului Witold Csartarowski – coborâtorul unui neam de nobili poloni –, care este strămoÅŸul îndepărtat, pe linie paternă, al naratorului Mircea. O bilă enigmatică, sădită în craniul lui Kazimierz Csartarowski, fondatorul Familiei, de un fluture uriaÅŸ (emblema omniprezentă a cărÅ£ii!), este trecută ca o ÅŸtafetă din tată în fiu, pe durata a ÅŸapte generaÅ£ii, până la Witold. GraÅ£ie acestuia din urmă ajungem pe malurile lacului Como din Italia (…unul dintre locurile în care s-a zămislit Aripa Dreaptă), în mijlocul unei întregi industrii de creÅŸtere a viermilor de mătase – pasiune indusă de acea întâmplare ciudată. Este momentul când reintră în scenă Åžtiutorii, o sectă mistică, anunÅ£ată în volumele anterioare ale trilogiei. Misiunea lor este să supravegheze hazardul eredităţii, pentru a permite naÅŸterea celui ce va scrie cartea care-i va îngloba pe toÅ£i. Ei, Åžtiutorii, trebuie să servească încrederea personajelor că sunt într-o poveste, adică să asigure rostul existenÅ£ei lor până la naÅŸterea lui Mircea, cel care va compune istoria Åžtiutorilor ÅŸi a clanului Csartarowski. Aflăm că Witold cu „W”, nu este decât un „M” răsturnat, este strămoÅŸul ales al celui ce avea să scrie Orbitor: o carte despre scrierea cărÅ£ii. Un ÅŸarpe înghiÅ£indu-ÅŸi coada. O sferă translucidă în care se oglindeÅŸte Universul, Å£inută în palmă de un izvoditor transmundan. Cărtărescu se află, aici, în elementul său, făcând surfing pe talazurile imaginaÅ£iei. Tot ce scrie – secvenÅ£ele uluitoare, cum este cea cu reuniunea secretă de la Villa Serbelloni (episod de un baroc monstruos, aproape insuportabil , care conÅ£ine ÅŸi o încercare spectaculoasă, inegalabilă, de a aproxima un act sexual ÅŸi misterul concepÅ£iunii în termeni lizibili, un adevărat poem în proză, încărcat de energie) – ne conduce spre ideea unor lumi telescopate, în care nu ÅŸtii niciodată la ce nivel te găseÅŸti. Fractalii, ce leagă diferitele filoane ale romanului, răzbat ÅŸi aici: în timp ce contempla desenul tatuat pe scalpul „curvei din Babilon” (o matroană a amorului liber, zugrăvită în amănunte extrem de pitoreÅŸti), pentru a citi mesajul pe care i-l adresau Åžtiutorii, „plimbându-ÅŸi privirea peste detaliile infinite ale gravurii, (Witold, prinÅ£ul polon – n.m.) descoperi ÅŸi fabrica de mătase de lângă Como, cu atelierul unde se vopseau valurile de pânză ÅŸi, printr-unul dintre luminatoare, se zări pe el însuÅŸi, aplecat deasupra craniului ras al femeii despuiate pe jumătate, ÅŸi ÅŸtiu atunci că, de la o înălÅ£ime ce nu se poate calcula nici în mile, nici în parseci, altcineva, aplecat asupra giganticei Å£este a altei femei, îl priveÅŸte pe el, încrustat în mica lui lume, ÅŸi tot astfel, la nesfârÅŸit, în sus ÅŸi-n jos, pe o scară de o înspăimântătoare măreÅ£ie.” (p.321)

***
Fractali, proiecÅ£ii, protuberanÅ£e, reverberări, refracÅ£ii ÅŸi oglindiri, inele concentrice, pulbere de cometă… Aripa dreaptă debutează sub semnele unei profeÅ£ii veterotestamentare: în ajunul căderii dictatorului, pe cerul deasupra BucureÅŸtiului se instalează un obiect ciudat, „pilotat” de o făptură cu chip de om aÅŸezat pe un tron de safir, flancat de gărzi înaripate. ConcepÅ£ia antropocentrică ÅŸi cosmogonică a lui Mircea Cărtărescu se vădeÅŸte apoi în lungi fragmente discursive – cum sunt cele puse în gura lui Herman, „ermitul de la bloc”, ÅŸi sună aÅŸa: omul este o omidă oarbă, o fiinţă nenorocită placată pe trei dimensiuni ÅŸi aÅŸezată perpendicular pe fluxul timpului. Membrana vieÅ£ii ne parcurge precum un scaner, lăsând în urmă un corp fusoidal, care se desăvârÅŸeÅŸte în timp, de la ovulul abia fecundat până la bătrâneÅ£e ÅŸi moarte. Suntem asemeni unei cărÅ£i, care începe ÅŸi se termină, la lectură, însă întoarcerea ultimei file nu înseamnă distrugerea cărÅ£ii, ci împlinirea ei, pentru că ea, cartea, poate fi oricând scoasă din raft de către cel care va veni să-ÅŸi „secere” aria la sfârÅŸitul vremurilor. O metafizică particulară, o Biblie tratată, de exemplu, ca o suită de relatări romanÅ£ate ÅŸi parabolice a contactelor avute de oamenii din vechime cu o inteligenţă superioară, extraterestră, care ÅŸi-a împrăştiat artefactele în lumea materială ÅŸi le-a încifrat în memoria ancestrală a popoarelor, în vederea unei viitoare înălţări, sub chip de fluturi, a celor aleÅŸi către sferele Mântuirii. Autorul glisează mereu, cu un lift metafizic, între diverse planuri ontologice, antrenându-ne în anxietatea sa incurabilă, în disperarea celui care s-a lăsat impregnat de tragicul existenÅ£ei umane, raportate la abisul cosmic.
„O, inimă, ce-nseamnă mări de sânge?” Ce-i pentru mine Timişoara, ce am eu cu toate astea? N-am înţeles niciodată ce-i cu mâzgăleala asta obscenă pe un perete, numită istorie. Legi, revoluţii, războaie, campanii. Dar o singură literă din manuscrisul meu e mai reală decât toate astea. Pasărea ce zboară peste câmpul de luptă nu ştie ce-nseamnă Stalingrad. Păduchele de pe trupul soldatului ignoră durerea atroce a glontelui din intestine. Trăim sub ţărâna grea a mileniilor, scânteiem o clipă în bezna veşnică, nepriviţi de nimeni, neştiuţi de nimeni. Un milion de oameni rupţi în bucăţi, gazaţi şi carbonizaţi într-o singură bătălie: în sătucurile din Ceylon nu s-a auzit despre ei. Peste un secol, nimeni n-o să mai ştie nimic, şi, chiar dac-or să ştie, tinerii vor spune: nu e problema noastră. Noi privim către viitor. Peste toată suferinţa din lume au ars mereu aceleaşi impasibile stele.” (p. 100) Sau, în altă parte, starea de stupefacţie pe care o trăieşte în faţa alterităţii, în mijlocul unei scene cumplite cu oameni striviţi de tanchetele armatei: „Dar cum ne poate durea dintele altuia şi cum putem şti dacă cel ce urlă, cu ochii ieşiţi din orbite, nu e un actor sau un simulant? Cum pot simţi durerea ta şi cum pot vedea galbenul tău? Cum pot şti că nu eşti un vis al minţii mele, tu, cel cu dinţii sparţi, acum de un bocanc năprasnic în figură?” (p. 222)

Orbitor nu este doar o carte de literatură, oricât de meşteşugit concepută. A o numi „Evanghelia după Cărtărescu” nu mi se pare o calificare prezumpţioasă, de vreme ce, sacrificând exigenţa proporţiilor, autorul comite un exces asemeni călugărilor din Evul Mediu, care se zbat să acceadă la o cunoaştere interzisă prin clamarea disperată a propriilor limite şi rostirea întrebărilor potrivite. Cu un asemenea ţel fixat, nici un preţ nu ţi se pare prea mare. Şi Cărtărescu îl plăteşte, conştient de reproşurile ce i se aduc în legătură cu pretenţiile „scandaloase” ale unei cărţi, cu care şi-a propus să lărgească barierele realităţii, fruntariile a ceea ce poate fi gândit şi exprimat, nu doar să articuleze o istorie pasionantă. Un evanghelist modern, s-ar zice, nu-şi mai poate răspândi ideile decât disimulându-le în romane. În acelaşi timp, pentru a convinge, el nu se poate dispensa de ajutorul ştiinţei, al teoriilor de ultimă oră şi al datelor experimentale, şi romanul Orbitor abundă în informaţii şi referinţe din fiziologie, biologie, fizică, astronomie, chimie etc., aducând o explozie terminologică, o invazie lexicală ce transformă literatura într-un instrument al cunoaşterii, metafora într-un chip al adevărului. De aceea, ne contrariază.
Undeva, la pagina 253 a romanului, am surprins o sugestie strălucită, din punct de vedere epistemologic, a lumii în care vieţuim şi a condiţiei noastre scăldate în derizoriu. Ajuns acasă, după ce şi-a stors vlaga oaselor pe străzile Bucureştiului, Mircea îşi găseşte părinţii aşezaţi în faţa micului ecran, pe care s-au tot perindat figuranţii şi protagoniştii revoluţiei (nişte roluri interşanjabile, aşa cum ştim, pentru că nimic nu a fost din ceea ce păruse a se întâmpla în Decembrie ’89), şi mama îi spune, cu dojană: „să nu te bagi, că nu ştii ce se-alege din asta. Mai bine stai tu în casă, că se vede foarte bine şi de la televizor.”(!) Destinul ca spectacol, falia schizoidă între „a fi” şi „a privi”, între „a face” şi „a contempla” (ce fac alţii), fără a conferi, prin implicare proprie, mai multă materialitate imaginilor pe care le înghiţi, inconştient, cu ochii aţintiţi la televizor.
Omul (post)modern nu mai ÅŸtie să fie singur, are accesul barat spre propria identitate, nu mai distinge autenticitatea de simulacru, astfel încât chiar ÅŸi acest succedaneu de transcendenţă, care este ficÅ£iunea artistică, devine treptat singurul „cer” al aspiraÅ£iilor sale. Dar cât de fascinant – orbitoare poate fi această consacrare…
Trilogia lui Mircea Cărtărescu, am convingerea, îşi va spori valoarea în timp, aş îndrăzni să-i prevăd chiar un destin aidoma bijuteriei narative a lui Proust sau Jocului cu mărgele de sticlă al lui Hesse. Romanul fixează sus de tot ştacheta ambiţiilor în literatura română. Va fi interesant să urmărim şi cum îi va influenţa metabolismul – această capodoperă, acest „ser” mirabil, extras din măduva Universului.

This entry was posted in fragmente critice. Bookmark the permalink.

Leave a Reply