Îmi aduc aminte, era pe la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut, o discuție cu ieșeanul Constantin Pricop, cunoscutul critic și istoric literar și unul dintre prietenii și colaboratorii noștri apropiați de la revista Contrafort. Vorbeam despre Internet, o invenție recentă pentru meleagurile noastre, vorbeam despre noile tehnologii. El îmi spunea despre e-mail: o modalitate de a transmite rapid mesaje și texte. „Închipuie-ți, le-ați primi în câteva secunde, n-ar mai trebui să aștepți o săptămână sau mai mult să vă aducă poștașul plicurile noastre cu materiale. Și ați avea textele direct în computer, n-ați mai pierde timp cu culesul!”
„Un computer conectat la Internet te poate ajuta și la redactat, l-am întrebat eu? Ai putea să formulezi o temă, să introduci o sumă de cuvinte pe post de „materie primă” și să-i comanzi calculatorului să-ți scrie un poem sau un roman?”…
Am râs ambii de această fantezie a mea, ca de o glumă bună. Dar, se pare, de-atunci încoace gluma se tot îngroașă. Trăim de mai mulți ani în paradigma digitalului, netul s-a dezvoltat exploziv, au apărut „motoarele de căutare” cu imensele lor disponibilități, rețelele de socializare prin care participăm la o agora universală, e drept, fiecare în „bula” sa, populată cu „prieteni” aleși după gustul și preferințe personale, deși se mai întâmplă și accidente. Fascinația comunicării instantanee cu orice ființă de pe planetă, conectată la rețea, se însoțește însă și cu ofensiva stupidității, mediocrității, vulgarității. Am ajuns să-l cităm, tot mai des, pe Umberto Eco, care apucase către sfârșitul vieții să taxeze Facebook-ul: „rețelele de socializare au oferit drept de cuvânt oricărui imbecil” (transpunere aproximativă).
S-au înmulțit distopiile cinematografice, ficțiunile coșmarești despre o lume guvernată de mașini. The Thirteenth Floor („Etajul 13”), film produs în 1999, despre realitatea virtuală, ni s-a părut încă o fantezie interesantă, o viziune dintr-un viitor mult prea îndepărtat și improbabil. Dar după Matrix (apărut în același an, dar dobândind o faimă mult mai mare), am simțit că ni se face pielea găină. Librăriile s-au umplut de cărți despre „marea conspirație digitală”, au apărut predicatori în piețe publice și-n aule universitare, asemeni lui Nick Bostrom, care ne asigură că lumea în care trăim nu e reală, că trăim într-o simulare de calculator. Suntem particule electronice, spun noii „iluminați”, pixeli pe monitorul unui creator extramundan care ne manipulează și, la o adică, ne poate șterge din sistem cu o simplă apăsare de tastă.
Ipoteza privind caracterul fictiv al realității nu e nouă, de la episcopul Berkeley încoace și mult dinaintea lui, filozofii, teologii, „oamenii cărții”, au avut serioase dubii asupra „caracterului obiectiv” al realității situate în afara conștiinței noastre, iar fizica cuantică ne-a servit, colac peste pupăză!, și întemeierea științifică a acestei idei, ca să ne bage într-o totală confuzie epistemologică.
Pe acest fundal de disoluție cognitivă, ar trebui să ne mirăm că inteligența artificială tinde să ne disloce cam din toate domeniile în care creierul uman mai are un cuvânt de spus?… E situația clasică: învățăcelul își întrece maestrul, produsul ia locul inventatorului, pentru că are „parametri funcționali” mai performanți. În plus, foarte important!: e lipsit de sentimente – adică nu lăcrimează, nu sângerează, nu râde, nici măcar nu există ca obiect pe care să-l atingi, să-l ciupești, să-l mângâi, e o nălucă ascunsă în device-ul tău.
Și acum vorbim despre faptul că o mașină poate confecționa artă, muzică, literatură, și că acest talent e în continuă evoluție. Poate că n-a mai rămas mult până să citim/ascultăm/contemplăm „mari opere” scrise de roboți, doar că aceste produse nu vor mai fi rodul inspirației, revelației, străluminării „divine”, nu vor mai depune mărturie despre o „cale presărată cu țepi”, despre transfigurarea interioară a omului creator, ci doar o meșteșugită combinație de algoritmi.
Nu am avut până acum o experiență personală de interacțiune cu această entitate abstrusă. Știu însă că în „minunata lume nouă” spre care mergem la brațetă cu inteligența artificială nimeni și nimic nu-mi va putea anula justificarea ontologică, rostul meu de scriitor. Este destinul, vocația mea spirituală, nu un manual cu instrucțiuni tehnice, care are anexat pe verso un talon de garanție.