Spectacolul cărţii la Leipzig

Sosirea
Un călător din Est coboară într-o după-amiază rece de martie într-o haltă germană, de unde va trebui să-ÅŸi caute hotelul. StaÅ£ia de tren e suspendată la 20 de metri deasupra unei ÅŸosele ce trece pe dedesubt, o ÅŸosea flancată de un trotuar cu două benzi – pentru pietoni ÅŸi bicicliÅŸti – ÅŸi de o linie de tramvai, căptuÅŸită cu aÅŸchii de granit, roÅŸietice. Abia ieÅŸind din zona protejată de mintea strălucită a constructorilor de magistrale, omul se pomeneÅŸte într-o dimensiune a spaÅ£iului care desfide orice limite existente în interiorul unui oraÅŸ. Un câmp uscat, mai degrabă un maidan uriaÅŸ, se întinde cât vezi cu ochii în toate direcÅ£iile. Călătorul se simte sărit din schemă, prizonier al distanÅ£elor care s-au dilatat subit, invitându-l să intre în jocul hazardului, să-ÅŸi chestioneze inteligenÅ£a pentru a găsi drumul cel bun, ÅŸi această imanenţă a liberului arbitru, nevoia ineludabilă de a lua decizii pe cont propriu îi strecoară în suflet o angoasă tulbure. Deodată, orice detaliu oricât de insignifiant din mesajele gazdelor sale germane îşi sporeÅŸte incomensurabil valoarea, pentru că hotelul nu e deloc atât de uÅŸor de găsit, cum fusese asigurat. E ca într-o o testare de teren. Nu mai e o simulare pe computer. Totul e real. „Bine, îşi spune călătorul din Est, să nu ne pierdem cu firea. Am coborât în staÅ£ia Leipzig-Neue Messe, iar această construcÅ£ie enormă de sticlă, cu multe steaguri naÅ£ionale în faţă, trebuie să fie clădirea Târgului. Uite ÅŸi colina verde, lângă linia de tramvai, semănând cu un dig, aÅŸa cum mi s-a scris, iar drumul pe care am urcat până acolo trebuie să fi fost Seehausener Alle. Acum sunt, probabil, pe Fuggerstrasse, deÅŸi nu se vede niciun indicator.” ÃŽn partea în care spera să se afle hotelul – „singura clădire de peste ÅŸosea, n-ai cum să o ratezi” – , zăreÅŸte un grup întreg de blocuri cu aspect industrial ÅŸi un lanÅ£ de magazine sau depozite, greu de spus. Trecătorii pe care îi întreabă strâng din umeri. Sunt turiÅŸti ca ÅŸi el, nu se prea orientează. Frigul e tot mai pătrunzător, vântul îi umflă poalele trenciului, împroÅŸcându-l în faţă cu stropi de ploaie. „Şi când te gândeÅŸti că acasă erau 17 grade, ca la Neapole (văzuse harta meteo la EuroNews). Aici trebuie să fie cu 10 mai puÅ£in!…” Călătorul din Est se înverÅŸunează să străbată la pas zona necunoscută, în ciuda intemperiilor. A lua un taxi, după atâtea eforturi, i se pare o abdicare ÅŸi nu ar vrea să-ÅŸi înceapă misiunea cu o înfrângere, chiar dacă ar ÅŸti numai el.
Hotelul seamănă cu o potcoavă, plantată stingher în mijlocul unor dealuri pleşuve. Ajunge acolo după un lung ocol expiator. Recepţia, zâmbetul încurajator al doamnelor în alb-negru, formularul de completare – toate astea îl relaxează instantaneu; siguranţa de sine, zdruncinată în momentul coborârii de pe esplanada feroviară, îi revine. „Welcome, Vitalie, we were waiting for you!”. Mă răsucesc, surprins de apel, şi dau de un cuplu postat în spatele meu: un băiat cu o raniţă pe umăr şi o fată blondă, tunsă scurt, membri ai staff-ului german. Fireşte, fuseseră informaţi de la Centru. Am reintrat în schema salvatoare. Îmi voi obloji orgoliul a doua zi, când voi trece la acţiune, deocamdată încerc să-mi fac uitate oboseala ultimelor 24 ore, petrecute în tren, în două avioane Lufthansa şi iarăşi în tren. Primesc într-un plic sigilat instrucţiunile pentru următoarele 5 ore, şi abia în cameră, lungit pe patul tare, ca de campanie, departe de ochiul camerelor de luat vederi, aflu că vom avea o întâlnire secretă în oraş cu ceilalţi agenţi implicaţi în afacerea cu numele de cod: „European Borderlands”, ediţia a II-a.

Misiunea
Leipzig – un oraş cu 500.000 de locuitori, aproape la fel de mare ca Dresda, capitala landului Saxonia. Faimos centru comercial, cunoscut încă din Evul Mediu şi în ţările române, cu numele de Lipsca (denumirea vechiului cartier din centrul capitalei de pe Dâmboviţa de aici provine). Un toponim pe care îl întâlnim şi în romanele lui Sadoveanu. Menţionat pentru prima dată în cronici la 1015, Leipzig a fost întotdeauna o placă turnantă în schimbul de mărfuri dintre Est şi Vest. Azi e mai mult decât un centru comercial. Aici se află una dintre cele mai vechi universităţi din Europa, fondată în 1409. Este oraşul lui Johann Sebastian Bach, care a fost cantor la Thomaskirche, şi al lui Felix-Mendelssohn-Bartholdy. Oraşul a suferit mari distrugeri în timpul celui de-al doilea război mondial. Casele de editură au migrat spre Vest, multe din vechile clădiri au căzut în paragină. După 40 de ani de comunism, la Leipzig au început manifestaţiile anti-RDG-iste, prin Rugăciunile de Luni, ţinute în Nikolaikirche, culminând pe 9 octombrie 1989 cu o mare demonstraţie la care au participat 50.000 de oameni, scandând „Noi suntem poporul!”. După o lună de zile frontiera cu Germania de Vest era deschisă şi reunificarea ţării îşi începea numărătoarea inversă.
Ajunge să vezi Târgul de Carte care se organizează aici anual, în luna martie, ca să înţelegi ce preţ pun nemţii pe carte, cât de dezvoltată este această industrie în ţara lui Siegfried. Deloc întâmplător, aşadar, Casa de Creaţie “Literarisches Colloquium Berlin” a ales Leipzigul pentru o nouă întâlnire din ciclul „European Borderlands”. Suportul financiar a venit, din nou, din partea Fundaţiei Culturale „Allianz” din München. Am fost şase scriitori invitaţi: Attila Bartis şi György Dragoman (Ungaria), Alek Popov (Bulgaria), Nicoleta Esinencu (Moldova), Tanja Dückers (Germania) şi subsemnatul. Echipa s-a suprapus, parţial, pe componenţa caravanei literare din iunie 2007, când a marcat trei escale: Bucureşti, Iaşi şi Chişinău. Amintirea acelui eveniment i-a încurajat pe Ulrich Janetzki (director al LCB) şi pe Michael Thoss (manager la Allianz Kulturstiftung) să continue proiectul de „cucerire literară” a noilor teritorii de la marginea Europei.
Am participat la două reuniuni: o lectură literară şi o conferinţă la care ni s-au citit eseurile, scrise special pentru această ocazie, din perspectiva unui scriitor care trăieşte în interiorul sau (după caz) în afara Uniunii Europene – texte trimise în prealabil şi traduse în germană –, urmate de un dialog. În ce mă priveşte, nu am fost dispus să confirm aşteptările gazdelor germane prin digresiuni asupra abandonului pe care îl trăim, noi, basarabenii, în umbra cetăţii zăvorâte a „noii Rome”. Mi-a lipsit, e drept, relaxarea amuzată a prietenului Alek Popov, care a povestit despre aventura roşiilor bulgăreşti în Europa Unită, dar şi nuanţa caustic-amară, muiată în „sos” de Securitate şi Ceauşescu, a lui Attila Bartis (născut la Târgu Mureş). Sper totuşi că am transmis auditoriului german ceva din melancolia ancestrală a românului şi setea lui de modernitate. Am fost asistaţi de Martin Pollack – critic literar, publicist şi traducător austriac, cel care ne-a moderat, alături de elveţianca Ilma Rakusa, intervenţiile. Atent şi subtil, ironic şi spiritual, dl Pollack a ştiut să-i găsească fiecărui autor „cheiţa” interioară. La Café Telegraph – un cunoscut local al artiştilor, situat în centrul istoric al Leipzigului – oamenii au umplut până la refuz cocheta încăpere de la demisol, aţintindu-şi privirile înspre scena ocupată de scriitorii care se rânduiau la masa rotundă. Au venit să asculte literatura unor autori străini, deşi ar fi putut foarte bine să aleagă un alt mod, mult mai distractiv, de a-şi petrece timpul. Întotdeauna când evaluez în gând perimetrul, oferta, strict circumcisă, a evenimentului ce mă include, în raport cu volumul incomensurabil al restului, a ceea ce rămâne pe dinafară, trăiesc o acută senzaţie de irealitate. Şi totuşi aceste lucruri se întâmplă. La târg, unde a avut loc dezbaterea „European Borderlands”, se derulau simultan o groază de întâlniri, lansări, discuţii, dar cei 70-80 de ascultători nu s-au clintit de pe scaune. Şi nu era vorba de un interes particular. Majoritatea, pur şi simplu, consultaseră programul manifestaţiilor şi au decis că este un eveniment interesant pentru ei. Fără exagerare, pot afirma că am văzut la Leipzig cum arată respectul pentru literatură şi tributul de reverenţă adus servanţilor ei.

Târgul, o scanare
Acest respect începe cu cei 11 Euro plătiţi la intrare de fiecare vizitator (există reduceri pentru copii şi bilete de familie). Târgul, distribuit în şapte clădiri cu alură futuristă, se întinde pe o suprafaţă de 102,500 m². În halele expoziţionale – enorme cuburi de sticlă cu pereţi translucizi – mişună zeci de mii de vizitatori, foarte mulţi tineri şi copii cu rucsacuri, unii costumaţi ca elfi, pitici sau războinici japonezi (au existat, de altfel, standuri pentru benzi desenate şi romane „fantasy” pentru tineret – gen „Stăpânul Inelelor” –, iar junii fani au folosit prilejul de a se îmbrăca la fel ca eroii preferaţi). Sute de edituri din spaţiul germanofon şi din străinătate. Restaurante şi snack-baruri în sălile de expoziţii şi în zonele intermediare. Birouri de informaţii. Un centru de presă impresionant, dotat cu cele mai performante tehnologii. Mii de jurnalişti şi operatori video, studiouri de televiziune mobile, notând, înregistrând, transmiţând live imagini şi dezbateri organizate la standuri, filmând clipuri cu noutăţi editoriale. În mijlocul unei asemenea transmisiuni TV, am avut bucuria să o regăsesc pe Felicitas Hoppe, vechea noastră prietenă din Literatur Express, care îşi lansa o nouă carte de proză la Leipzig. I-am căutat şi pe scriitorii români, cei câţiva despre care auzisem că vor avea lecturi la Leipzig, invitaţi de diverse edituri sau fundaţii, dar dacă nu aveai date certe numai o întâmplare norocoasă ţi-i putea scoate în cale în acel viermuitor furnicar uman. Pe Ioana Nicolaie şi pe Mircea Cărtărescu i-am întâlnit pe un culoar de trecere de la un pavilion la altul şi astfel ne-am putut revedea, a doua zi, la lansarea cărţii Ioanei, Nordul, apărută în versiune germană la editura POP-Verlag. Tot aici l-am cunoscut pe Traian Pop, care mai scoate la Stuttgart şi o revistă de literatură şi artă. Acum câţiva ani, România era invitatul special al Târgului de la Leipzig. În 2008 nu a avut nici măcar un stand. Sintagma „valoarea continuităţii” nu pare să facă parte din vocabularul nostru.
O altă întâlnire electrizantă a fost cea cu tânăra jurnalistă de la Deutsche Welle, Alexandra Sora, născută la Sibiu. Energică, impetuoasă, încercând să realizeze cât mai multe interviuri cu somităţi literare şi editori de prestigiu, ea m-a făcut să-mi revizitez un entuziasm al începuturilor, pe care o anume „înţelepciune”, acumulată în timp, ţi-l erodează inexorabil. Iată cum arată spectacolul cărţii la Leipzig, în câteva cifre şi date esenţiale, pe care m-a ajutat să le colectez Alexandra Sora:
Invitata de onoare a Târgului, organizat între 13-16 martie 2008, a fost Croaţia, cu 37 de scriitori prezenţi (majoritatea fiind tineri, care scriu despre experienţele traumatizante ale războiului din fosta Iugoslavie). Prestigioasa editură germană Rowohlt (cu sediul la Berlin) a aniversat 100 de ani de la înfiinţare. La târg au participat aproximativ 129.000 de vizitatori (mai mulţi decât în anii anteriori), iar festivalul de literatură „Leipzig liest” („Leipzig citeşte”), care s-a desfăşurat în centrul oraşului în cele mai diverse locuri, a atras zeci de mii de iubitori de literatură. S-au citit romane, poezii şi povestiri în restaurante, baruri, saloane de coafor sau chiar la cimitir! – de exemplu, tânăra scriitoare Diana Feuerbach de la Institutul de Literatură al Universităţii din Leipzig şi-a prezentat o nuvelă într-un pasaj din centrul oraşului, printre diverse magazine. În cadrul acestui festival (cel mai mare de acest fel din întreaga Europă) au fost organizate peste 1.900 de manifestări culturale, care au adus peste 1.500 de autori la Leipzig.
Potrivit unui sondaj realizat de organizatori, 90 la sută dintre persoanele care au vizitat Leipziger Buchmesse au declarat că vor reveni şi în anii viitori, iar o treime dintre ei s-au deplasat în oraşul saxon special pentru acest eveniment, de la o distanţă de peste 200 de kilometri! Asociaţia Librarilor Germani a anunţat cu ocazia târgului o creştere a cifrei de afaceri: germanii cumpără tot mai multe cărţi. În special literatura pentru copii şi tineret şi-a câştigat o popularitate deosebită după succesul romanelor despre Harry Potter, scrise de Joanne K. Rowling. Printre autorii germani celebri, participanţi la târg, s-a numărat Martin Walser, care şi-a lansat romanul Ein liebender Mann („Un bărbat îndrăgostit”). Cartea tematizează ultima mare iubire a lui Goethe, care s-a îndrăgostit la 73 de ani de Ulrike von Levetzow (cu 35 de ani mai tânără…) – povestea de dragoste se reflectă în faimosul poem al lui Goethe Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).
Una dintre temele principale ale dezbaterilor de la târg a fost revolta studenţească din 1968. Au participat „veterani” ai revoltei, precum istoricul Götz Aly, dar şi Rainer Langhans – figură de proră a mişcării studenţeşti din ’68. Una dintre cele mai controversate cărţi scrise pe acest subiect este Unser Kampf 1968 de Götz Aly, prezentată la actuala ediţie a salonului de carte. Titlul este o aluzie la Mein Kampf a lui Hitler. Istoricul Aly a descoperit asemănări frapante dintre generaţia „revoluţionară” din 1968 şi părinţii studenţilor care au participat la revoltă, născuţi în perioada nazistă. Potrivit autorului german, mişcarea din ’68 nu a reuşit să depăşească totalitarismul nazist, ci îi poartă încă urmele, iar ideea (foarte răspândită în Germania) că acea mişcare ar fi dus la o „iluminare” a societăţii germane reprezintă marea minciună a revoltei studenţeşti.
Premiul Leipziger Buchpreis în categoria „beletristică” (decernat anual în cadrul târgului de carte) i-a revenit tânărului scriitor german Clemens Meyer (în vârstă de 30 de ani), născut la Leipzig şi absolvent al Institutului de Literatură din acest oraş (singura „şcoală de scriitori” din Germania!). Premiul i-a fost oferit pentru volumul Die Nacht, die Lichter („Noaptea, luminile”), care reuneşte 15 povestiri despre personaje autentice din lumea contemporană a Germaniei de Est, în special oameni ce suferă de pe urma problemelor sociale. În categoria „carte de specialitate”, premiul i-a revenit scriitoarei germane Irina Liebmann pentru biografia tatălui ei, intitulată Waere es schoen?Es waere schoen! Mein Vater Rudolf Herrnstadt („Ar fi frumos? Da, ar fi frumos! Tatăl meu, Rudolf Herrnstadt”), despre un comunist înflăcărat din Germania de Est, care nu se lasă convins de deşertăciunea idealurilor sale nici după ce află de atrocităţile din gulagurile staliniste. Premiul pentru cea mai bună traducere l-a ridicat Fritz Vogelsang pentru varianta germană a romanului Tirant Lo Blanc de Joanot Martinell, tradus în decursul mai multor decenii din catalana veche. Iar olandezul Geert Mak a primit „Premiul pentru Dialog European”.

Tramvaiul 16
SpaÅ£iul comun al Târgului de Carte ÅŸi al Congress Centrum Leipzig este legat de restul oraÅŸului printr-o linie de tramvai. Tramvaiul 16. Biletul costă 1,80 Euro, dar poÅ£i circula gratuit, dacă ai acreditare de presă, actualizată în fiecare zi. Drumul durează o jumătate de oră, vagonul lunecă silenÅ£ios, ai impresia că mai degrabă priveliÅŸtile de dincolo de geam au luat-o la goană, nu tu în raport cu ele. ÃŽn tramvaiul 16 am întâlnit de fiecare dată interlocutori interesanÅ£i: un inginer-microbist, cu care am discutat politică ÅŸi fotbal (era fan al lui Bayern München ÅŸi-l înjura pe Schroeder pentru salariul de la Gazprom), un tânăr librar înalt, în palton negru, care mi-a vorbit despre ispitele turistice ale oraÅŸului, o studentă aflată cu o bursă de cercetare, un regizor TV, ieÅŸit la pensie, o gospodină poliglotă. Leipzigul înseamnă ÅŸi oamenii din tramvai, nu doar reuniunile-mamut culturale – încerc să semnalizez către Centru. „OK, OK, păstrează aceste fiÅŸiere pentru data viitoare, poate îţi reînnoim contractul”, vine răspunsul. Surâd ÅŸi îmi închid laptopul cu un zgomot sec. Cu tot aerul lor enigmatic, da’ ÅŸtiu că tipii ăştia se pricep să-Å£i declanÅŸeze imaginaÅ£ia artistică!…