Edificarea culturală a naţiunilor europene (4)

La o simplă privire aruncată asupra unui afiş turistic, ne putem da seama cu uşurinţă de destinaţia ce ni se propune. Putem totodată să asociem fără vreo ezitare un peisaj cu o ţară şi aceasta pentru că în secolul XIX a fost întreprinsă o laborioasă activitate de codificare a naturii în termeni naţionali. Pictori, poeţi şi romancieri au stilizat şi celebrat aceste peisaje emblematice ale naţiunii, ca pe nişte imagini ce ar întruchipa chiar sufletul ei. Tocmai în virtutea acestei identificări a naţiunii cu peisajul emblematic, ministerul italian al culturii a protestat acum cîţiva ani împotriva unui spot publicitar al unei mărci suedeze de automobile prezentînd ultimul său model pe fundalul unor coline toscane.

Determinarea peisajului naţional s-a operat adesea în sensul diferenţierii. Demarcîndu-se radical de Austria şi de văile sale alpine, Ungaria se întruchipează în Puszta (Marea Cîmpie) pe care pictorii şi poeţii o reprezintă ca pe un soi de mare continentală, suflată de vînturi, simbol al unei libertăţi sălbatice. Elveţia, cu teritoriul mult mai restrîns în comparaţie cu puternicii ei vecini, este păzită de vîrfurile sclipitoare ale gheţarilor. Peisajul naţional norvegian e alcătuit din fiorduri a căror verticalitate înzăpezită contrastează radical cu preriile verzi ale vechiului stăpîn al ţării, Danemarca, şi cu pădurile nu mai puţin verzi ale posesorului ei mai recent, Suedia. Specificitatea vegetaţiei vine să precizeze indicaţiile reliefului: mestecenii sînt ruşi, pinii finlandezi, stejarii germani, iar chiparoşii italieni. Peisajul naţional francez este complex pentru că el apare în chip esenţial sub formele unei serii de peisaje regionale foarte precise, dar şi extrem de diferite. În secolul XIX, se elaborează o concepţie a specificităţii franceze bazată pe varietatea resurselor naturale ale ţării: Franţa ar fi din acest punct de vedere un rezumat ideal al Europei. Această idee are şi un corolar: Franţa, ca alianţă armonioasă a contrastelor, este pămîntul prin excelenţă al echilibrului. În registru peisagistic: o colinã cu iarbã ce onduleazã pe un timp blînd, sub un cer uºor înnourat, niºte copaci ce formeazã o pãdurice, nu însã un codru, cu un sat în depãrtare. Forþã liniºtitã a tuturor sintezelor...

Ca şi în cazul monumentelor istorice, peisajele emblematice se vor bucura de promovări iconografice şi literare, pe larg popularizate o dată cu apariţia fotografiei, cărţilor poştale, afişelor. Campanii de mobilizare şi asociaţii sînt lansate pentru protecţia lor. Şi aici este postulat principiul dreptului superior al colectivităţii asupra bunurilor funciare, pe care proprietarul nu le va mai putea modifica după cum îi convine. Primele decizii oficiale de protecţie a peisajelor naturale au fost luate în Franţa în 1861: ele au delimitat în pădurea de la Fontainebleau zone care urmau a fi păstrate în starea lor naturală, adică în proporţie identică cu tablourile pictate cîteva decenii înainte.

Ţăranul devine în secolul XIX personajul naţional prin excelenţă. Ţărănimea este percepută ca fiind un fel de muzeu viu al originilor naţionale, menţinînd graţie tradiţiilor sale un soi de fir direct cu marii strămoşi. Ea este de asemenea reprezentată ca avînd un raport privilegiat cu pămîntul naţional. Nu este deci deloc surprinzător că se înmulţesc în acea perioadă anchetele şi colectările etnografice, al căror obiectiv explicit este reactualizarea fundamentelor autentice ale culturilor naţionale.

Primii culegători-etnografi lansează la sfîrşitul secolului XVIII un strigăt de alertă: tradiţiile sînt pe cale de a dispărea pentru totdeauna, culegerea lor este o datorie patriotică urgentă. Dar în pofida trecerii irevocabile a timpului, "folclorurile naţionale" nu încetează să se îmbogăţească. Acolo unde primii observatori se plîngeau că au venit prea tîrziu, succesorii lor găsesc, cîţiva ani mai apoi, ample materiale pentru descriere: acesta este cazul mai ales al costumelor tradiţionale, abundent descrise şi ilustrate începînd cu 1830. Pare evident că inventarea tradiţiilor, pentru a relua o formulă celebră4 , sau în orice caz "ameliorarea" lor, a avut o însemnătate importantă în descoperirea feluritelor forme de folclor în secolul XIX.

Orice s-ar întîmpla, cu cît naţiunile europene se industrializează şi se urbanizează mai mult, cu atît ele îşi înscriu mai pregnant identitatea sub referinţa la o lume rurală şi arhaică. În aceste mari exhibiţii identitare care sînt expoziţiile internaţionale, începînd cu 1851, halele spaţioase cu exponate tehnice se învecinează fericit cu expoziţiile de tradiţii populare naţionale şi cu "satele etnografice". Făcute din case "tradiţionale" construite în general cu o anumită ocazie, adesea într-un decor ce aminteşte peisajul naţional emblematic, acestea din urmă propun de asemenea admiraţiei publicului ţărani în costume tipice în plină activitate agrestă sau celebrînd sărbători la ora prevăzută în program.

Secţia suedeză a Expoziţiei internaţionale din 1878 de la Paris obţine un mare succes şi dă un impuls decisiv deschiderii de muzee etnografice în toate capitalele europene. Aceste muzee sînt explicit prezentate ca fiind nişte locuri de educaţie patriotică şi de inspiraţie a unei culturi "autentic naţionale". Emergenţa şi generalizarea principiului naţional sînt cu siguranţă legate de mutaţiile economice şi tehnice, îndeosebi de revoluţiile industriale şi de capitalismul modern.

Dar, după cum susţine Anthony D. Smith5 , anume intelectualii şi artiştii au elaborat "limbajul" naţiunii, au construit patrimoniul simbolic şi material, conferindu-i formă şi forţă mobilizatoare. Aceste creaţii culturale s-au adeverit de o mare eficacitate, permiţînd să se constituie forme durabile de organizare socială şi politică. Numeroase exemple actuale (Quebec, statele provenite din fărîmiţarea fostei Uniuni Sovietice, "micronaţionalismele" occidentale) arată încă o dată rolul covîrşitor pe care îl joacă patrimoniul cultural colectiv în revendicările naţionale.

Traducere de Petru Negură
(din revista Sciences Humaines, nr. 110, noiembrie 2000)

1. B. Anderson, Imagined Communities, Londra, Verso, 1983.
2. E. Gellner, Nations et nationalismes, Payot, 1989.
3. E. Renan, Qu'est-ce qu'une nation?, conferinţă susţinută la Sorbona la 11 martie 1982; reeditată cu o prezentare şi note de J. Roman, Pocket, 1992.
4. E. Hobsbawm, T. Ranger, The Invention of Tradition, Cambridge University Press, 1983.
5. A. D. Smith, National Identity, Penguin Books, 1991.

Pagina precedentă

1 2 3 4