Edificarea culturală a naţiunilor europene (2)

De ce să vrei să trăieşti în comun? Pentru că împărtăşeşti un patrimoniu colectiv, unic şi inalienabil. Acesta este fundamentul ideii naţionale, după cum o definea Ernest Renan în faimoasa conferinţă cu titlul "Ce este o naţiune?"3 : "O naţiune înseamnă un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind, nu fac decît unul singur, constituie acest suflet, acest principiu spiritual. (...) Unul este posesia în comun a unui bogat patrimoniu de amintiri ; celălalt este consimţămîntul actual, dorinţa de a trăi împreună, voinţa de a continua să-ţi preţuieşti moştenirea pe care ai primit-o neştirbită."

Formarea identităţilor nationale a constat în construirea acestor patrimonii, care se adeveresc în definitiv uluitor de asemănătoare. Toate identităţile naţionale sînt deosebite, ele însă se declină după aceleaşi categorii. Orice naţiune recunoscută presupune o istorie multiseculară şi continuă ce stabileşte o legătură între strămoşii fondatori şi prezent, o limbă, mai mulţi eroi, monumente istorice şi culturale, locuri ale memoriei, tradiţii populare, peisaje emblematice. Începînd cu şcoala elementară se educă compoziţia acestui patrimoniu colectiv, care constituie astăzi matricea tuturor reprezentărilor despre naţiune, de la iconografia biletelor bancare pînă la ceremoniile oficiale. În fond, patrimoniile naţionale sînt opera secolului XIX.

Francezii vorbesc franceza, suedezii suedeza, polonezii poloneza, bulgarii bulgara etc. Ni se pare normal că orice naţiune se identifică cu o limbă care îi este în general specifică. Totuşi, peisajul lingvistic în Europa Luminilor nu semăna deloc cu cel de astăzi, cînd frontierele naţionale coincid mai mult sau mai puţin cu limitele lingvistice. Pe un acelaşi spaţiu, limba utilizată de indivizi depindea de statutul lor social şi de contextul de comunicare. Masa populaţiei rurale vorbea nişte dialecte de expresie exclusiv orală, în timp ce coexistau mai multe limbi scrise (limba de cult, limba administrativă, limba de la curte).

Actele Academiei de la Berlin au fost redactate în franceză, conform directivei lui Frederic II de Prusia, iar filozoful Herder le reproşa aristocraţilor germani că nu vorbesc germana decît cu caii şi cu servitorii. Franceza era într-o bună parte a Europei limbă de curte şi limbă de cultură, deşi foarte mulţi locuitori ai regatului Franţei nu o vorbeau. Monarhia de după Franзois I a făcut din franceză limba administrativă a regatului ; ea a înfiinţat mai tîrziu o Academie pentru a-i supraveghea curăţenia şi splendoarea ei culturală.

Regatul Franţei se caracteriza totuşi printr-un adevărat talmeş-balmeş lingvistic (dialectele d'oc şi d'oпl, breton, basc, flamand etc.), fără ca monarhul să-şi facă cea mai mică grijă pentru a unifica practicile lingvistice ale supuşilor săi. Totul se schimbă o dată cu Revoluţia. Folosirea "limbii regelui" devine un semn de statut social şi de origine geografică, iar cunoaşterea limbii naţionale ajunge o datorie pentru toţi cetăţenii, definindu-le apartenenţa la comunitatea care deţine de acum înainte suveranitatea. "Graiurile" sînt percepute din acel moment ca nişte vestigii ale Vechiului Regim, urmînd a fi din această cauză eradicate.

În cea mai mare parte a Europei, omogenizarea lingvistică apare ca o condiţie indispensabilă realizării naţiunii ca unitate socială şi culturală. Adeseori, aceasta constă în generalizarea folosirii unei limbi preexistente, fie în sînul poporului (ca în cazul Franţei), fie în rîndurile elitei (cazul Germaniei). Dar cel mai des istoria naţiunii începe o dată cu elaborarea unei limbi comune. Uneori exista deja o limbă scrisă, ea era însă arhaică, neadecvată folosirii în situaţii variate: apare deci nevoia de a o îmbogăţi şi de a o moderniza (cazul limbii italiene şi al mai multor limbi slave). Alteori, limba scrisă era limitată la o întrebuinţare strict culturală, situaţie în care se recurge la adoptarea dialectelor practicate în rîndurile populaţiei (cazul limbilor finlandeză, estoniană şi al limbilor slave balcanice).

Un enorm travaliu este înfăptuit de către filologi, începînd cu secolul XVIII, pentru elaborarea limbilor naţionale şi normalizarea lor prin alcătuirea de dicţionare şi gramatici. Nu le mai rămîne decît să fie promovate: asociaţii militante se creează anume pentru subvenţionarea publicării cărţilor şi revistelor în noile limbi naţionale, sînt deschise şcoli pentru predarea lor. Unificarea lingvistică se va face mai mult sau mai puţin repede, în funcţie de politicile şcolare şi nivelul de dezvoltare economică a naţiunii.

Acest proces de creare lingvistică, legat de emergenţa revendicărilor naţionale, continuă pe alocuri şi astăzi: el se înfăptuieşte în noile state formate în urma fărîmiţării fostei Iugoslavii (deosebirea care se face între limbile sîrbă şi croată, constituite în secolul XIX de către erudiţi ca limbă unică, transcrisă apoi în două alfabete, proclamarea limbii macedoniene ca limbă naţională, diferită de cea bulgară). Cererea de recunoaştere a unei naţiuni rom non-teritoriale, prezentată la Praga în iulie 2000, este însoţită de un proiect de codificare a unei limbi unitare formate în baza dialectelor vorbite de diverse comunităţi de ţigani din Europa.