Edificarea culturală a naţiunilor europene (3)

Istorii şi mituri naţionale

Naţiunile nu aveau încă istorie la începutul secolului XIX. Abia în deceniile următoare intelectuali liberali şi patrioţi au început redactarea primelor povestiri relatînd existenţa acestor fiinţe colective de-a lungul secolelor. Istoriile naţionale se deosebesc radical de istoriile monarhice. O naţiune nu cucereşte niciodată teritoriile ţărilor vecine: vreme îndelungată ea nu face decît să reziste opresiunii şi invaziei, apărînd curajos, cu lovituri şi suferinţă, pămîntul moştenit de la strămoşi. Eroii aparţin tuturor straturilor societăţii, chiar şi celor mai umile: ţărani (mai rar ţărance) se ridică cu dîrzenie împotriva vrăjmaşilor şi tiranilor. Unitatea primordială şi continuitatea transseculară a fiinţei naţionale sînt principiile fundamentale ale istoriilor naţionale, disimulînd însă diversitatea istoriilor regionale sau conflictele între părţi diferite ale naţiunii. În schimb, toate momentele, chiar şi cele mai provizorii, de formare a uniunilor strategice, sînt puternic valorificate. Cunoaştem ce însemnătate are în istoria naţională franceză alianţa între cele cîteva căpetenii galice în faţa armatei romane!

Istoria naţională reproduce episoade şi figuri exemplare, care sînt tot atîtea învăţăminte şi modele pentru luptele de mai tвrziu. Ea creează o memorie colectivă, care va fi difuzată prin învăţămînt desigur, dar şi printr-un vast ansamblu de creaţii literare şi artistice. Romanul istoric, inaugurat de Walter Scott la începutul secolului XIX, a fost un mijloc eficace de difuzare pe larg în rîndurile populaţiei a unei percepţii emoţionale a istoriei naţionale şi de identificare cu eroii săi. Romanele Risorgimento-ului italian, în jurul anului 1830, care exaltau luptele cu "tiranii" străini şi celebrau constituirea Ligii lombarde împotriva lui Frederico Barbarossa, au jucat un rol important în constituirea unui sentiment de identitate italian, înainte de Unire.

Nenumăratele tablouri istorice pictate în secolul XIX au avut acelaşi rol: reproduse constant sau imitate pe gravuri sau pe obiecte domestice, ele au făcut din istoria naţională decorul familiar al vieţii private. O dată cu dezvoltarea urbanismului modern, statuile marilor oameni devin ornamentul obişnuit al pieţelor publice. La teatru sau operă, auditoriul vibrează în unison de emoţia istoriei sale colective. Marile sărbători comemorative, numărul cărora creşte de-a lungul secolului, dezvoltă sistematic celebrarea comunităţii transseculare.

O dată cu dezvoltarea istoriei naţionale se naşte un nou gen de patrimoniu colectiv: monumentele istorice. Pînă atunci nu existau decît clădiri mai mult sau mai puţin vechi, definite de funcţia pe care o exercitau. Proprietarii lor puteau să facă cu ele ce credeau de cuviinţă. Dacă ar fi avut mijloacele suficiente, ei le-ar fi modernizat pentru a le adapta gustului vremii. Bisericile romane şi gotice au fost îm mod regulat "înfrumuseţate" conform noilor mode: se considera prestigios, de exemplu, să se agrementeze o strană din secolul XIII cu un altar baroc. Un proprietar scăpătat sau preocupat să-şi raţionalizeze bunurile avea toată libertatea să transforme o veche mănăstire sau vreun castel feudal într-o carieră de piatră.

Şi aici totul se schimbă o dată cu încetăţenirea principiului naţional care instituie un drept superior al colectivităţii asupra unor edificii, recalificate ca monumente naţionale. Nu e o întîmplare că primele operaţii în acest domeniu urmează Revoluţiei franceze, atunci cînd abatele Gregoriu inventează cu această ocazie termenul de "vandalism": numai un barbar, un străin de naţiune poate să atenteze la integritatea moştenirii colective. Dar pentru început mai trebuia să se determine ce anume ţine de această moştenire.

Erudiţi, scriitori, pictori se asociază pentru a identifica clădirile care ilustrează cu prisosinţă istoria naţională şi care trebuie să se bucure de o glorificare specifică din partea comunităţii. Astfel, în 1831 este publicat la Paris un roman istoric care are drept personaj principal o catedrală. Autorul romanului Notre-Dame de Paris le ţine cititorilor un curs magistral de istorie medievală, tratîndu-i cu o deosebită consideraţie mai ales pe cei nevoiaşi; el oferă de asemenea cititorilor o lecţie despre arhitectura gotică, pînă atunci destul de puţin apreciată. Victor Hugo exlamă patetic: "Să păstrăm monumentele naţionale. Să inspirăm naţiunii, atît cît e posibil, dragostea pentru arhitectura naţională."

Cîţiva ani mai tîrziu este constituită oficial o Comisie a monumentelor istorice, împuternicită să facă inventarul clădirilor care urmau a fi păstrate şi restaurate. În acelaşi moment, burghezia germană se mobilizează în jurul unui mare proiect lansat de cîţiva erudiţi renani: restaurarea catedralei din Kцln, care devine o metaforă a edificării unităţii germane.

De-a lungul secolului XIX se efectuează o "naţionalizare" sistematică a posteriori a tuturor producţiilor culturale ale epocilor anterioare: operele literare şi artistice din secolele precedente sînt reclasate conform unor categorii naţionale, adesea puse în lumina unor semnificaţii ignorate cu desăvîrşire în perioada în care au fost create. Astfel se fixează o concepţie după care naţiunile ar fi existat dintotdeauna, ceea ce implică pentru generaţiile prezente datoria de devotament şi perpetuare.

Pagina precedentă

1 2 3 4

Următoarea pagină