|
Anne-Marie Thiesse este coordonatoare de cercetare la CNRS (Paris), profesoară de sociologie şi istoria civilizaţiilor la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris), membră al grupului de experţi în chestiunea "identităţii europene" la Consiliul Europei. Domeniile sale de interes ştiinţific sînt sociologia culturii, istoria socială a formării identităţilor regionale şi naţionale. Principalele sale cărţi sînt: Ecrire la France. Le mouvement littйraire rйgionaliste de langue franзaise entre la Belle Epoque et la Libйration, Paris, P.U.F., 1991; Ils apprenaient la France, l'exaltation des rйgions dans les discours patriotiques, Paris, Ed. de la M. S. H., 1997; Le Roman du quotidien, lecteurs et lectures populaires а la Belle Epoque, Paris, Seuil, 2000; La Crйation des identitйs nationales - Europe, XVIII°-XX° siиcles, Paris, Seuil, 1999 (tradus în romвnă (Polirom, 2000), portugheză, italiană, japoneză).
Secolul XIX european a fost secolul naţionalităţilor. "Primăvara naţiunilor", rãscoale, represalii, bãtãlii... Istoria ne este bine cunoscută. Dar trecerea de la Europa principilor la Europa naţiunilor nu a fost doar rezultatul revoltelor, societăţilor secrete şi al alianţelor strategice. Ea a fost de asemenea pregătită, iar apoi însoţită de o mare revoluţie ideologică şi culturală, prin care naţiunile au fost constituite ca fiinţe colective şi actori politici. Naţiunile nu s-au "trezit" în secolul trecut pentru a se elibera de tiranii, căci ele nu au existat înainte.
Definim astăzi în mod obişnuit naţiunea ca "un grup uman în general destul de vast, care se caracterizează prin conştiinţa unităţii sale (istorice, sociale, culturale) şi dorinţa de a trăi împreună" (definiţie dată de Petit Robert, ediţia 1996). Dar pentru ca dorinţa de a trăi împreună să se exprime, a trebuit mai întîi, pentru fiecare naţiune în parte, nu doar să se dezvolte, dar şi să se construiască conştiinţa acestei unităţi. Căci ea ţinea, chiar şi în secolul XVIII, de un postulat aflat în totală contradicţie cu realităţile cele mai evidente. Pentru ca aceste "comunităţi imaginate"1 , care sînt naţiunile, să se nască, a trebuit mai întîi să li se ofere o istorie, o limbă, o cultură comună. Un proiect colosal a mobilizat timp de decenii în acest scop savanţi, scriitori şi artişti.
Ce este o naţiune? După un loc comun intelectual, creat la sfîrşitul secolului XIX, şi recent reactivat, ar exista două concepţii antagonice de naţiune. Concepţia "subiectivă", zisă franceză, ar fi apărut o dată cu marea Revoluţie franceză: ea face din apartenenţa naţională expresia unei alegeri raţionale şi contractuale de adeziune la o comunitate. Concepţia "obiectivă", calificată drept germană şi ataşată mişcării romantice, determină apartenenţa naţională pe criterii etnice şi culturale. Această opoziţie este înşelătoare, pentru că ambele concepţii sînt intrinsec legate, chiar dacă au fost accentuate diferit în funcţie de contextul politic şi social.
Naţiunea, incarnare a unui popor suveran
Ideea de naţiune, în sensul pe care îl dăm astăzi acestui termen, este consubstanţială marii revoluţii ideologice angajate la sfîrşitul seolului XVIII, care transferă legitimitatea suveranităţii către popor şi respinge diviziunea socială în clase distincte. Spre deosebire de un grup de populaţie definit prin supunerea faţă de unul şi acelaşi monarh, naţiunea este considerată independentă de istoria dinastică şi militară: ea îi precede şi îi suprevieţuieşte principelui său. Naţiunea poate fi asuprită sau împărţită, dacă împrejurarea istorică o decide: ea are totuşi veşnica datorie de a-şi cîştiga libertatea. Naţiunea este concepută ca o comunitate de naştere, instituind o egalitate şi o fraternitate de principiu între membrii săi.
Ideea, aşa cum o vedem, este subversivă, odată ce pune semnul egalităţii din punct de vedere naţional între cel mai de vază aristocrat şi cel mai sărac plugar. Dar mai este nevoie ca această idee să fie şi împărtăşită pentru a se face o forţă de transformare politică şi socială. Pentru aceasta este nevoie să se constituie o identitate colectivă a membrilor naţiunii, în baza căreia se va putea dezvolta, pornind de la referinţe şi practici comune, un sentiment comun de apartenenţă.
Această sarcină nu avea însă la început nimic firesc. Aşa cum susţinea Ernest Gellner2 , eterogenitatea culturală era o regulă în imperiile, regatele şi principatele din epoca prenaţională. Referinţele identitare ale indivizilor erau determinate de statutul lor social, religie, apartenenţa la vreo comunitate locală mai mult sau mai puţin restrînsă şi bogată în particularisme de tot soiul. Totul sau aproape totul îi despărţea în secolul XVIII pe patricianul din Mьnchen de ţăranul bavarez, pe burghezul din Milano de ciobanul calabrez, pe notarul din Rouen de artizanul provensal. Dacă identităţile naţionale - germană, italiană sau franceză - nu mai trezesc astăzi nici o îndoială, este pentru că de mai bine de două secole s-a făcut o muncă enormă de edificare identitară şi de educaţie naţională.
|
Anne-Marie Thiesse
Inapoi la cuprinsul numarului