Moldova şi pericolul ucrainean (pentru o nouă concepţie a geostrategiei regionale) (4)

Aceste acţiuni ar trebui să-i amintească elitei politice de la Kiev că liderii separatişti de la Tiraspol pretind că Transnistria este pământ rusesc, iar cazul Transnistriei nu e similar totuşi cu cel al regiunii Kaliningrad, aşa cum pretinde expertul prezidenţial ucrainean Ghenadi Korj. Logica elementară cere ca pământurile ruseşti să aibă continuitate fără rupturi. Cei dornici de înghiţirea Transnistriei ar trebui să se gândească dacă nu cumva Ucraina ar putea să sufere la un moment dat de indigestie după ce a înghiţit Crimeea, Novorosia şi acum se pregăteşte să înghită şi Transnistria. Ea ar putea chiar să explodeze, balonându-se, în urma îndopării cu atâta gaz rusesc furat.

Nu ştiu cum la Bucureşti, dar la Moscova s-ar găsi forţe politice chiar foarte interesate de discutarea unor astfel de scenarii. Spre exemplu, unul din liderii politici din Rusia, Iuri Lujkov, nu-şi ascunde deloc opiniile sale faţă de Crimeea. Ultima propunere a lui Lujkov de a investi în terminalul de la Giurgiuleşti este extrem de revelatoare pentru parteneriatul strategic dintre Rusia şi Moldova. Se pare că aici se deschid perspective foarte largi. Dacă am da frâu liber fanteziei, ar trebui să recunoaştem că Moldovei chiar i-ar conveni să aibă hotare comune cu un partener strategic cum este o Rusie democratică şi prosperă. De aceea, dacă avem de pierdut definitiv Transnistria, e mai bine s-o pierdem în favoarea Rusiei, care ştie să fie recunoscătoare atunci când îi convine să îi ceri ceva din ce ai fost deposedat cândva.

Din acest punct de vedere ameninţările preşedintelui Voronin că va susţine comuniştii ucraineni la viitoarele alegeri sunt pur şi simplu periculoase. Voronin a mai lansat imediat după congresul din aprilie al partidului său iniţiativa creării Internaţionalei regiunilor comuniste din Rusia, Ucraina, în care să intre şi Moldova. Ziuganov chiar a promis atunci să susţină economia moldovenească prin apelul către susţinătorii săi politici de a cumpăra măcar o sticlă de vin moldovenesc. Afirmaţiile lui Ziuganov ar putea să reflecte doar mai vechea pornire a acestuia de a se răzbuna pe Gorbaciov pentru politica sa antialcoolică. Iar pe astfel de impulsuri nu poţi construi o politică de lungă durată. Preşedintelui rus ar putea să nu-i placă întărirea mişcării comuniste în spaţiul postsovietic, lucru care ar da apă la moara comuniştilor ruşi şi ar submina politica sa reformistă, deci şi parteneriatul strategic moldo-rus.

Deşi conţine o serie de consideraţii cu care nu suntem de acord, articolul tânărului sociolog Nicolae Pelin ni s-a părut cât se poate de oportun pentru faptul că demască duplicitatea politicii ucrainene faţă de Republica Moldova. Poziţia Kievului oficial, care joacă în actuala conjunctură şi cu Rusia, şi cu Transnistria, asigurând în acelaşi timp formal Chişinăul că pledează pentru integritatea Republicii Moldova, agravează şi aşa încurcatul conflict transnistrean. Obiecţia noastră fundamentală pe marginea acestui text este că autorul se încrede într-un mod mult prea naiv şi imprudent în posibilitatea obţinerii unui profit politic de pe urma alianţei cu Rusia, mergând până acolo încât, la nevoie, ar prefera să cedeze Transnistria unei Rusii "democrate şi prospere", decât "perfidei" Ucraine. La fel de discutabilă este remarca sa privind admisibilitatea unor investiţii ruseşti la Giurgiuleşti, adică în coasta României (!), pentru a contracara influenţa ucraineană în zonă, ceea ce pentru Republica Moldova ar însemna de fapt cedarea dreptului de control către Moscova asupra acestei virtuale "porţi" de transport a ţiţeiului pe Marea Neagră. Dacă Ucraina nu poate pretinde la Transnistria, cu atât mai puţin o poate face Rusia. Degeaba însă ne-am pune o mină de justiţiari în această chestiune, în care îşi afirmă drepturile cel mai puternic. Nici Republica Moldova şi nici România nu se află în această situaţie. O ţară se întinde atât cât o ţine plapuma. Nu poţi stabili o relaţie sinceră, de alianţă, cu cel ce ţi-a pus libertatea în zgardă. Faptul că Rusia a renunţat la ideologia comunistă, că a devenit mai pragmatică (vezi şi poziţia ei în războiul împotriva terorismului) nu înseamnă că şi-a abandonat ambiţiile imperiale. În ultimii zece ani rusificarea în Republica Moldova a continuat în stil... capitalist, iar o dată cu înscăunarea comuniştilor lui Voronin - şi prin ucaz. Nu se poate să nu iei în seamă acest pericol la adresa identităţii noastre naţionale, decât numai dacă tratezi problema mecanic, cu superficialitate. Are dreptate Nicolae Pelin să afirme că, acumulând 50% la ultimele alegeri, comuniştii au obţinut legitimitatea juridică. La fel de "legitim" ar fi, dacă e să evocăm o cunoscută piesă a lui Matei Vişniec, jucată cu mult succes la Chişinău, şi directorul unui ospiciu ales prin voinţa liber exprimată a pacienţilor săi (ca "revistă a scriitorilor" ne putem permite să evadăm pentru o clipă din aria corectitudinii politice - exasperarea îşi are legitimitatea ei! - pentru a face o referinţă culturală). "Toată lumea cunoaşte ce a adus popoarelor Europei comunismul", scrie Nicolae Pelin. Trebuie să-l corectăm că nouă, din păcate, nu ne-a folosit la nimic această cunoaştere. La 25 februarie majoritatea basarabenilor care s-au prezentat la alegeri, împreună cu minorităţile etnice, şi-au votat propriile amintiri mistificate despre comunism, un regim ce le-a asigurat în trecut bucata de pâine ieftină, după ce le-a anulat dreptul la proprietate (o inversiune politică care, alături de românofobia intens cultivată, a răsturnat sistemul de valori în Basarabia!). Aşadar, departe de marea masă a alegătorilor spaimele de imperialismul rusesc. Fără a cădea în greşeala culpabilizării unui întreg popor, se cuvine să ne asumăm această ruşine naţională: amnezia memoriei istorice, diluarea conştiinţei naţionale - este o atitudine de responsabilitate lucidă care nu conţine nici un fel de "aroganţă elitistă". Trebuie să recunoaştem că suntem un neam slab, care, fiind stăpânit de un anume spirit patriarhal şi gregar, nu preţuieşte ştiinţa de carte şi libertatea individuală. Cât priveşte orientarea partidelor politice de la noi, observaţia autorului că nici unul dintre ele nu ar fi antirusesc nu poate fi luată cu beneficiu de inventar în susţinerea pledoariei sale pentru o alianţă cu Moscova împotriva Kievului. Pentru simplul motiv că aceste formaţiuni nu se deosebesc prin ceea ce resping, ci prin opţiunile lor aşa-zis pozitive. Adică prin ceea ce aleg, prin ceea ce aprobă şi susţin, mai mult sau mai puţin consecvent. Politicienii de la Chişinău nu-şi afişează rusofobia sau românofobia (cu excepţia comuniştilor, dar aceştia sunt un partid antisistemic, care nu aduce corecţii politicilor anterioare, ci tinde să demoleze tot ce s-a construit, de bine-de rău, pe plan democratic în ultimii zece ani în Moldova). Partidele din Opoziţie, cum spuneam, pot fi identificate mai uşor prin natura ofertelor lor politice, decât la nivelul fetişurilor negative. Pe această latură spectrul e foarte larg: de la demagogii naţionali şi komsomoliştii reciclaţi - şi am văzut ce s-a putut construi cu ei - până la tinerii proeuropeni intraţi recent în arenă, de care ne şi legăm în principal speranţele de mai bine.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5

Următoarea pagină