|
- Primul contact, să zicem, mai personal cu prof. Coşeriu l-am avut atunci cînd şi-a sărbătorit aniversarea a 60 de ani. Ne-a adunat pe toţi la un banchet festiv şi atunci pentru prima dată l-am auzit rostind cuvintele "şcoală" şi "discipol". M-am bucurat foarte mult, căci noi singuri nu am fi îndrăznit să ne declarăm discipoli ai lui Coşeriu. Dacă ne laudă şi apreciază ceea ce am făcut noi, aceasta justifică aserţiunea că viaţa lui a fost dură, dar extrem de eficientă.
- E un lucru ştiut că prof. Coşeriu are un mod spartan de viaţă şi probabil că de la elevi pretindea aceeaşi atitudine de sacrificiu, adică să te dedici în întregime studiului. Cum apreciaţi la vremea respectivă această cerinţă şi dacă era implicită sau explicită?
- Această cerinţă era implicită, fireşte. Noi nici nu discutam aşa ceva. Dacă cineva vroia să devină discipol al lui Coşeriu, trebuia să încerce să muncească aşa cum muncea el sau, cel puţin, să încerce să-l imite. Bineînţeles, au circulat şi poveşti; de exemplu, ne întrebam cînd se odihneşte Profesorul, ştiam că doarme foarte puţin, cîte 4-5 ore pe noapte. Noi eram conºtienþi cã nu vom fi în stare sã-l imitãm în aceastã privinþã. Într-un cuvînt, erau un mod de viaþã ºi de activitate destul de austere ºi numai cei puternici au rezistat. Azi mã bucur cã printre aceºtia mã numãr ºi eu... Cred că marele secret a constat în faptul că Profesorul ne-a provocat ambiţia de a ne realiza.
- Să fie această provocare misiunea unui maestru? Cu alte cuvinte, amintindu-ne de concepţia paidetică a Sf. Augustin, am putea spune că misiunea maestrului e să trezească acea flacără interioară, latentă în discipol?
- Aş subscrie la această formulă, pentru că exprimă laconic şi concis ceea ce am învăţat noi, studenţii germani de la prof. Coşeriu. El, într-adevăr, a aprins flacăra cunoaşterii în noi, adică dorinţa de a şti, de a studia.
- Există o colaborare între discipolii lui Coşeriu sau mai curînd un fond comun?
- Fireşte, există o bază teoretică comună şi o simpatie reciprocă. După ce ne-am răspîndit prin toate colţurile Germaniei, cînd ne întîlnim astăzi, ne aducem aminte de acei ani cu multă nostalgie. Între noi, fireşte, avem cu toţii relaţii prieteneşti. Un exemplu în acest sens l-a constituit grupul pe care îl formau prof. H.Weydt, de la Universitatea din Frankfurt pe Oder, prof. J.Trabandt, de la Universitatea Liberă din Berlin, şi regretata Br. Schlieben-Lange, fosta şefă a Seminarului de Romanistică de la Universitatea din Tьbingen. Ei se întîlneau foarte des, aveau proiecte comune, au elaborat, cred, şi studii împreună. Dar colaborarea între aceşti trei colegi a fost unică.
- Deunăzi, la Tьbingen, un student german mai întîrziat, coleg al meu la cursul de limbă galiciană, văzînd la mine o carte a lui Coşeriu, mi-a spus că anul trecut a mers la cursul de "Introducere în lingvistica romanică" ţinut de Coşeriu, care o suplinea pe Br. Schlieben-Lange. Mi-a mărturisit că mai frecventase cursurile lui Coşeriu şi că de fiecare dată a rămas impresionat de faptul că prof. Coşeriu venea la curs fără nici un fel de note scrise, însă dădea exemple din cele mai diverse limbi şi era de o coerenţă impresionantă. În viziunea acelui student, Coşeriu va rămîne Profesorul model, simbolul Facultăţii de Litere din Tьbingen. Sînteţi de acord cu această "calificare"?
- Întru totul. Eu îi oblig pe studenţii mei să citească măcar un studiu de Coşeriu. După ce parcurg articolul, ei vin la mine şi îmi spun că textul e foarte greu, dar că e scris foarte clar şi limpede. Atunci le răspund studenţilor că tocmai de aceea le-am recomandat să-l citească pe Coşeriu.- Domnule Rudolf Windisch, vă mulţumesc.
Interviu realizat de Eugenia Bojoga, Freiburg, martie 2001
|
Rudolf Windisch
Inapoi la cuprinsul numarului