|
- Da, trebuie să recunosc că astăzi sînt mîndru de isprava noastră. Într-adevăr, nu ştiu dacă Profesorul ar fi avut timp pentru aºa ceva. Sau poate cã la vremea respectivã nici nu-i trecuse prin minte sã-ºi publice cursurile...
- Aş vrea să revenim la limba română. Dintre discipolii lui Coşeriu care reprezintă mai multe generaţii, Dvs., H. Thun ş.a. v-aţi specializat în românistică. Adică în cîmpul Dvs. investigaţional locul central îi revine limbii române. Aţi scris mai multe studii despre limba română în "Lexikon der Romanistischen Linguistik", în "Einfьhrung in die Romanische Sprachwissenschaft", iar monografia despre genul neutru o dedicaţi în întregime românei. Astfel, s-ar putea spune că Dvs. sînteţi discipolul lui Coşeriu care s-a ocupat cel mai mult de limba română.
- Vă mulţumesc pentru aceste aprecieri. Pentru mine era firesc, după ce am fost de atîtea ori în România, după ce am învăţat limba română, să mă ocup şi în mod teoretic de această limbă. Pe de altă parte, româna mi-a servit tot timpul ca limbă de comparaţie, adică cursurile sau seminariile pe care le-am ţinut sau le ţin - în jurul limbii franceze sau a celei italiene - totdeauna sînt legate şi de română, deoarece gramatica istorică a limbilor romanice poate fi predată studenţilor numai în mod comparativ. Adică, dacă te ocupi numai de o limbă, nu poţi să faci comparaţie, dacă te referi la două, e bine, însă nu e suficient. Numai dacă treci de la spaniolă prin franceză la română, ai garanţia că faci gramatică romanică comparativă aşa cum trebuie. În plus, pentru mine limba română nu e deloc o limbă romanică "mică", ci are aceeaşi importanţă ca şi celelalte limbi romanice. Bineînţeles, pentru ca cineva să înveţe o limba romanică "mică", are nevoie şi de un imbold serios, să zicem, de o afecţiune pentru această limbă.
- Într-un cuvînt, de o mare simpatie.
- Fireşte, iar această simpatie se naşte numai din contactul direct, adică numai dacă stai în ţara respectivă şi îi cunoşti pe vorbitorii acestei limbi. În ce mă priveşte, am stat doi ani la Cluj, iar acest sejur a fost un mare avantaj. Pe de o parte, am cunoscut pe viu realităţile româneşti, pe de alta, m-am ataşat de ardeleni, ceea ce nu aş fi putut face altundeva, la Bucureşti, bunăoară.
Dacă aş face un bilanţ al activităţii mele ştiinţifice, aş spune că acest profesor de origine română care a venit la noi în ţară a avut o influenţă decisivă asupra carierei mele: el mi-a oferit şansa de a mă ocupa de limba română şi în acelaşi timp şansa de a mă introduce pe mine însumi în atmosfera românească.
- Dle Windisch, în cazul Dvs. şi al familiei Dvs. s-a produs o convertire la românism, ceea ce înseamnă un mare noroc pentru noi, românii de pretutindeni. După ce v-aţi întors de la Cluj împreună cu doamna Renate, soţia Dvs., aţi organizat mai multe manifestări cu tematică românească. Am în vedere expoziţiile unor artişti plastici clujeni, colocviile ştiinţifice, ultimul avînd loc chiar în decembrie anul trecut la Universitatea din Freiburg. Aş vrea să rememoraţi anii cînd aţi fost lector DAAD la Cluj, care era atmosfera culturală de atunci?
- Atmosfera intelectuală mi s-a părut foarte bună de la început. Am fost foarte repede "acceptat" la Catedra de germană, unde erau mulţi saşi. Dar m-am împrietenit imediat şi cu colegii de la Catedra de română, dat fiind că interesul meu era întîi de toate să stabilesc contacte cu românii ca să-mi pun la punct limba româna. Din aceste considerente, mediul românesc pentru mine era mult mai important decît cel german sau maghiar, deşi trebuie să recunosc că, fiind lector DAAD, am avut şansa să exist într-o atmosferă într-adevăr multiculturală.
- La Cluj aţi reuşit să vă faceţi prieteni în mediul cultural şi artistic, iar dna Renate Windisch a publicat şi o carte de interviuri cu doamne clujene, intelectuale care reprezentau cele trei naţionalităţi.
- La o lună sau două după sosirea mea, a venit la Cluj Şcoala de arte plastice din Offenbach. Eu am avut obligaþia sã stabilesc contacte cu liceul de arte plastice din Cluj... Apoi am cunoscut-o şi pe dna Sanda Rus, directoarea Muzeului de Arte. Dna Rus mi l-a prezentat pe soţul ei, sculptorul Vasile Rus, cu care ne-am împrietenit imediat, prietenie care durează şi astăzi. Apoi am cunoscut şi alţi colegi ai soţilor Rus - pe pictorul Vasile Crişan, de exemplu, - şi în felul acesta am "pătruns" în lumea artiştilor clujeni. Dar, fireşte, am păstrat cele mai bune contacte şi cu cei de la filologie; îi am în vedere pe Mihai Zdrenghea, Gavril Neamţu, Mircea Borcilă, pe Petre Fornea. Ştiţi, am impresia că acolo, la Cluj, am mai mulţi prieteni şi cunoscuţi decît aici, în Germania, unde locuiesc şi muncesc.
- E foarte măgulitoare această afirmaţie a Dvs. În altă ordine de idei, ştiu că sînteţi şi un mare pasionat de literatură română. Văd în biblioteca Dvs. traduceri din literatura română şi foarte multe cărţi în original. V-a preocupat şi acest aspect?
|
Rudolf Windisch
Inapoi la cuprinsul numarului