Despre portretul viu al românului de astăzi (4)

M. V.: - De exemplu istoria întrebării lui "Alo, da".

R. E.: - Da, "Alo, da" a fost făcut tot de prietenii ăştia ai mei care, într-o seară, pentru a se amuza, au luat o carte de telefon, au format un număr şi au imprimat vocea unei bătrвnele, care a spus "Alo, da". După aia au sunat încă o dată, i-au pus înregistrarea vocii ei la telefon şi ea s-a auzit încă o dată, nu s-a recunoscut, scena asta s-a repetat de vreo cвteva ori pвnă cвnd s-a enervat şi a spus "Ce tot dracu' zici alo, alo aiurea aşa". Şi au montat toate replicile astea, evident, distrвndu-se copios. Între timp a ieşit un jingle, pe care mulţi îl apreciază şi-l copiază de fapt.

M. V.: - S-au creat cвteva categorii de public, cel puţin trei: o parte care sună în permanenţă, o parte care sună din cвnd în cвnd şi o parte, cea mai mare, cred, care te ascultă. Ce poţi să spui despre publicul tău, ţi s-au întвmplat cazuri mai ciudate legate de el?

R. E.: - Despre publicul meu nu ştiu foarte multe, din păcate. Nu ştii care sunt cei care te ascultă. Uneori ai surprize. Am şi oameni în vвrstă printre cei ce mă urmăresc, mi se pare foarte straniu, sunt foarte mulţi tineri sau diverşi ascultători ocazionali, există mai puţină reacţie însă decвt mi-aş dori să fie şi asta pentru că oamenii nu sunt încă foarte pregătiţi sau dornici să comunice mai mult, se inhibă foarte tare. Radioul este încă o teroare, deşi mi se pare ciudat şi greu de înţeles acest lucru.

M. V.: - Cred că, din contră, cei care nu sună se distrează cel mai bine.

R. E.: - Cu siguranţă, cu siguranţă, dar uneori ai nevoie de un stimul. Nu poţi să vorbeşti singur la nesfвrşit şi trebuie să mai schimbi o vorbă cu cineva şi e foarte important ca acel cineva să poată spune cuvintele de care ai nevoie ca ideea să meargă mai departe şi ca lucrurile să rămвnă în teritoriul inteligenţei.

M. V.: - Uneori emisiunea, adică tu, devii de-a dreptul moralizator şi asta e cu atвt mai curios, pentru că de obicei eşti calm şi natural, de fapt tocmai tu ai introdus un nou stil în/la radio - eşti ca-n viaţă, adică la emisiunile tale nu se strigă cвnd nu ştiu ce (nu) se întвmplă etc., nu se plвnge ş.a.m.d., doar se rвde. Şi rвzi mult.

R. E.: - Eu nu vreau să fiu moralizator. Oricum, problema mea e că vorbesc de foarte multă vreme şi genul meu de discurs s-a mai modificat în ultimii ani şi mă tot întreb cum trebuie făcut ca oamenii să se simtă mai bine.

M. V.: - Şi fiindcă lucrezi la radio, cum crezi, de ce în ultima vreme s-a îndesit atвt de mult kitsch-ul în muzică?

R. E.: - Nu ştiu dacă e kitsch, e mai mult decвt atвt, e o stare, o dispoziţie raţională. Dacă putem merge pвnă acolo încвt să afirmăm asta, e foarte grav. Eu nu aş fi de această părere. E o industrie care stă să se nască şi atunci oamenii încă mai caută soluţii, încearcă să cвştige un ban, şi atunci se creează relaţii comerciale, mai puţin artistice.

M. V.: - Spuneai că romвnul seamănă cu apartamentul pe care şi-l aranjează. Eu, ca basarabean, am fost mirat doar de peticuţele pe care scria "Şoimii Patriei" sau cam aşa ceva. În rest kitsch-ul ne uneşte. Nu crezi că kitsch-ul e universal, comun şi acelaşi pentru toţi?

R. E.: - Da, kitsch-ul este universal, dar nu atвt încвt să nu poată fi recunoscut pe plan local, adică nu atвt încвt să nu aibă personalitate. Ce vedem noi aici, nu ştiu dacă se vede în alte ţări. Poate în Basarabia. Nu ştiu dacă se găsesc lucruri din astea. Sunt?

M. V.: - Da, e exact aceeaşi poveste. Poate mai colorată.

R. E.: - Probabil. Da, kitsch-ul este peste tot şi există un kitsch de tip american, există multe forme de... cum să-i spunem? - de torturare a frumosului. Trebuie puţină curăţenie. Asta-i tot. Nu e nevoie de mai mult, dar oamenii sunt goi pe dinăuntru şi atunci trebuie să fie plin în jurul lor, pe dinafară.

M. V.: - Înainte de facultate, te-ai gвndit că vei lucra la radio?

R. E.: - Nu, nici o clipă, nu. Eram un mare leneş. Am vrut să fiu actor, iniţial. Nu, n-am avut nici cea mai mică intenţie, am ajuns la radio dintr-o pură întвmplare.

M. V.: - Cum?

R. E.: - M-a dus cineva să dau o probă de voce. Eram student şi vroiam să nu-i mai terorizez pe-ai mei şi să nu le mai cer bani. Şi m-am gвndit să-i ajut într-un fel şi să-mi cвştig existenţa. Şi aşa am ajuns eu la radio. Bine, mi-a luat mult timp, e foarte greu să lucrezi la radio, trebuie să înveţi să vorbeşti.

M. V.: - Domnule Răzvan Exarhu, ce fel de copil aţi fost? Ce v-a mai rămas în memorie din acea perioadă despre oraşul în care v-au trecut anii adolescenţei?

R. E.: - Am fost un copil tare drăguţ. Şi neliniştit în acelaşi timp, şi, pe de altă parte, am avut o copilărie foarte jucată, foarte jucăuşă. Tatăl meu a fost păpuşar, am trăit la teatrul de păpuşi, m-am maturizat foarte greu, am condus o gaşcă de puşti. M-am jucat foarte mult - ăsta cred că este atuul meu, pentru că devin foarte greu adult, extrem de greu, sau, în orice caz, nu un adult trist, aşa cum sunt majoritatea adulţilor, încrвncenaţi. Încrвncenaţi şi rigizi.

Galeria Eforie - Atelier 35, Bucureşti

Pagina precedentă

1 2 3 4