'Eu scriu nişte poeme-portrete despre oamenii pe care i-am cunoscut şi care nu sunt înnebuniţi după poezie' (3)

Dacă limba, în poezie, priveşte ritmul drept în ochi,
treptele tăiate în piatră ca la carte,
scuzele vînzătorului de ziare sau titlurile din jurnalul de seară
există, într-o măsură aproape cu totul uitată, împotriva diapazonului poemului,
de nimic necesară raţiune de-a fi împreună
care ne face să ne întrebăm al cui este diapazonul.
Între toate unităţile superpozabile ale poeziei, versurile,
gol de ocupat cu aerul înconjurător,
aerul şi toate celelalte cuvinte care nu sînt poezie
pentru că din haos dezvăluie trasee intersectîndu-se la întîmplare.
Poezie disciplinară.

3
Poezia nu este naturală, ea nu are mîna verde, şi, de fapt, nici măcar nu are mîini.
Poezia este mai artificială decît orice altceva în lume.
Poezia este într-atît de artificială încît ce-i prea mult e prea mult şi nu mai putem crede.
De natural, poezia fuge rupînd pămîntul.

4
Tuturor celor care nu cer nimic poeziei, iată că poezia le cere
totuşi un lucru, întrebîndu-se dacă nu cumva, nemulţumită de tenacitatea-i modestă, nu
cumva are de trecut, de bunăvoie,
barierele mentale Vauban ridicate de brigada de moravuri contemporane.
Există falii prin care lama oxidabilă a poemului de apropiere se poate strecura.

Virtutea proclamată a unei meserii de margine îmi pare un antipatic acces de îmbufnare
în public.
Nu sînt de acord cu ideea că poezia e pură, curată şi inocentă,
inaplicată, inaplicabilă, ori exterioară literaturii.
Poemul n-are de ce să se teamă că va fi compus pe un tricou,
poetul că va fi plătit după cantitatea de versuri.
Comanda, vă rog.

5
În miezul cuvintelor poezie, poet şi poem, după cum şi în miezul cuvîntului teatru,
avem un hiat, "hai" sau "hei", prin care gura îşi deschide vidul scuipînd din plin.
Prin urmare, cuvîntul seamănă îndeajuns cu ceea ce încerc să-l conving să spună,
după cum vomitarea a două vocale înlănţuite poaaaamă
să nu poată scăpa vreunui fir de ridicol, după cum lui Antoine Vitez îi plăcea să
regurgiteze teaaaatrul
gargarisind exagerat.
Metroul de duminică seara e un metrou exagerat de încet.

mi-ar plăcea grozav să adaug - să adaug şi să dovedesc cum poezia se înrudeşte cu rîsul,
măcar în tot atîta măsură cît oricare altă proprietate a omului...
poezie, jocul meu, rîsul meu, meditaţia mea şi unealta mea de a coresponda,
şi-am spus bine "a coresponda", în sensul poştal al termenului, cu adresă adică şi cu timbru, şi
n-am spus "de a comunica",
Poemul adresat alegîndu-şi un destinatar înaintea tuturor.
Aşa că scriu în acelaşi timp unei femei şi poeziei toate,
unui grup şi urechilor poeziei toate.

6
În astă-seară, încep acest poem atent fiind doar la zgomotul garniturii în timp ce prinde
viteză.
Ritmului opririlor i se alătură ritmul zilelor:
un poem de metrou zi de zi, de cîteva zile, şi pentru încă alte cîteva zile,
surpriza dovedind realitatea permanenţei inspiraţiei,
singura posibilitate de a anula cu adevărat conceptul de inspiraţie.
De exemplu, poemul de metrou are ca indiscutabil efect să mă facă să scriu versuri cu
mult mai lungi decît am eu obiceiul,
ca şi cum ar exista voinţa de a duce cupa cît mai departe de buze,
dorind, alternativ, ca timpul dintre două staţii
să-şi suspende o clipă ori, dimpotrivă, să-şi accelereze zborul.
O mînă întinsă şi "Marcher d'un grave pas et d'un grave souci" al lui du Bellay afişat pe
peron
intersectează liniile din fier, încă o dată, în acest punct unde se intersectează destinele
societăţii liberale.

În dreapta, podul Charles de Gaulle e în construcţie; în stînga mea, morga,
şantierul epic de care e capabil poemul şi mirarea unei epifanii...
nu există realitate cu care poemul să nu se-ncumete a lupta
la fel cum nu există un singur cuvînt măcar într-o limbă pe care să nu-l aibă şi poezia,
fie că e slogan, nume propriu sau vreo chestie la modă.
"Deducere" e un cuvînt al poeziei şi al fiscalităţii şi e fără rost să ne încurcăm între
diferitele sensuri.

7
Ar fi extravagant să-mi închipui că poezia, pentru că o scot în metrou ca pe o nepoată în
vizită,
s-ar dezînchista aşa, ca sub atingerea unei baghete magige,
şi asta dacă marginalitatea ei de necontestat ar fi cu adevărat un chist.

Un cîine enorm, pe peron, nu-i ştiu rasa, poartă, bineînţeles, botniţă,
dar o poartă atîrnată la gît, iar eu mă gîndesc la poezia vorbind
pentru care botniţa nu este o adăugire exterioară de cenzură, ci un organ
tot pe atît de tipic pentru definirea speciei cît şi cornii inegali ai rinocerilor din Africa
sau zecile de suliţe miniaturale crescute din spinarea porcului-ţepos.
Cum să poţi iubi fără teamă discursul care, pe jumătate, nu visează decît să facă elogiul
tăcerii?
Cum să te atingi pur şi simplu de viul care clipă de clipă îşi aduce aminte că are a muri?
Caracterul implacabil al gîndirii poeziei
poate zămisli mai adesea decît melancolia, şi totuşi
sînii frumoasei visătoare, la cîţiva centimetri de ţeasta de mort descarnată,
n-au nici un motiv să se lase transformaţi, pentru atîta lucru, în sîni indezirabili ori ai unor
două mîini neînvăluitoare.