Culoarea corcoduşelor (3)

Bunã seara. Tu eºti George. George Ionescu, nu-i aºa? Ai chelit puþin... şi parcă ţi-ai mai rotunjit figura aia trasă şi ovoidală de arian meridional, îmi aruncase cu puţin cinism, în doi peri aproape, fostul meu camarad de bancă şi de certuri.

Eu sunt. Iar tu eşti Vlad. Tu - Mircea. Sabina. Gina...Gina Martinescu. Mereu graţioasă, aşa cum te-am lăsat. Nu te-ai schimbat deloc.

Ba se schimbase. Nu mai avea farmecul acela feciorelnic, caracteristic vârstei de 18 ani. Acel fard natural i s-a ºters de mult. Nu mai avea multe... Devenise o femeie între două vârste (atunci când experienţa vieţii şi naivitatea se împreunează pentru a da naştere unui mutant steril, dar pe cât se poate de atrăgător). Ce să mai aibă? Poate charme şi încă ceva. Ceva ce eu nu reuşisem să observ.

Mihai se îngrăşase într-atât încât nasturii de la cămaşă, dacă i-ai fi auzit vorbind, sunt sigur că ar fi cerut aripi să zboare, pentru a popula camera, şi aşa destul de mică şi aglomerată. Burta lui semnala că afacerile-i cu produse chimice mergeau bine şi că se lăsase de mult de baschet.

A urmat apoi o discuţie obositoare şi plicticoasă, care avea menirea de a degaja şi de a încălzi atmosfera, ici-colo presărată cu bancuri şi anecdote. Şampanie. 23 de pahare. Toast. Pentru reunirea vechiului colectiv. Alt toast. Pentru sănătate, pentru profesoară. Alte bârfe. Discuţii despre familie. Al treilea toast, ridicat de Mihaela. Pentru dragoste. Pentru dragostea de culoarea corcoduşelor, continuă dna Mărăscu. Ca la prima oră. O întrebasem de ce anume de culoarea corcoduşelor şi ce caută corcoduşele, care este rostul lor în dragoste. Am întrebat-o, pentru că eram curios, pentru că eram dezamăgit şi furios. Era dreptul , obligaţia mea morală, pentru că am căutat până acum ceva de aceeaşi culoare, dar în van. După divorţ, după moartea tatălui şi după aproape 14 ani de aşteptare, aceeaşi dezamăgire ca după primul contact sexual. Domnişoara Perciun (pentru că în faţa mea stăteau aceeaşi ochelari Berloni, cu ramă fină) dădu frâu liber explicaţiei:

"Pe când aveam 24 sau 25 de ani, am fost într-o călătorie în Chile. De una singură. După un scurt popas la Santiago, am luat avionul până la Punta Arenas, în extremitatea sudică a ţării, un port situat la strâmtoarea Magelan, cunoscut a fi cel mai sudic oraş al lumii. Nu puteam să călătoresc prin Chile şi să nu-l vizitez. Să nu trăiesc unica experienţă de a vizita cel mai sudic oraş.

Ajungând la Punta Arenas, am aflat că, de fapt, nu e cel mai sudic oraş, că ar exista un altul peste strâmtoare. În Ţara de Foc, în partea argentiniană a insulei - Ushuaia.

Mi-au trebuit două zile ca să mă îmbarc într-un vas de agrement...", urmă descrierea strâmtorii. Marea. Un sătuc din Ţara de Foc în Argentina. Ushuaia.

Primele ei fraze m-au făcut să-mi amintesc de evenimentul care m-a împins lent, dar sigur, din starea mea de independenţă în cea a solitudinii, moartea tatălui. S-a întâmplat într-o zi frumoasă de sfârşit de august. Mă chemase acasă, la Mizil, la culesul corcoduşelor, dar din cauza neînţelegerilor cu Marta, fosta mea soţie, şi a unor probleme ivite la serviciu, am ajuns tocmai la vărsarea ţuicii în cele şase putinele de stejar pregătite din timp în căsoaia ce ţinea şi de distilerie. Tata mi-a ieşit în întâmpinare slăbit, fără putere, ca vai de el, de parcă s-a stors pe el însuşi în tăria ţuicii, lăsându-şi, pentru a mă vedea pentru ultima oară, sfârşitul de umbră ce-i mai rămăsese. S-a stins a doua zi. Am zăbovit încă trei sau patru zile şi, după terminarea procesiunii funerare, am luat trenul spre Bucureşti (nu mai aveam pe nimeni apropiat la Mizil, iar pe mama nu o ţin minte).

Călătoria cu trenul se pare că a fost infernală, căci era un personal jegos şi dărăpănat, plin cu ţigani şi fum de ţigări ieftine, totuşi nimic din acestea nu-mi lăsaseră vreo urmă de dezgust. Amărăciunea mea era mult mai mare, aşa că toate acestea au trecut aproape neobservate. Îmi amintesc o singură scenă care m-a amuzat nespus de mult, dacă e să mă gândesc la starea psihică în care mă aflam.

Trenul staţiona într-o haltă ca multe altele din Prahova. Ce mi-a atras atenţia a fost o mică familie de ţigani (soţul, soţia şi copilul lor, un băieţaş de vreo 10 ani). Toţi erau nespălaţi şi doar tatăl şi fiul se holbau; da! se holbau (căci făcuseră ochii cât cepele) prin geam la două gagici în fuste, care le făceau picioarele lungi, şi în bluze îndrăzneţ decoltate. Ambele purtau pe umeri centurile a două poşete negre şi elegante, astfel încât ţiganca, care privea când propria familie, când obiectul privirii laturii bărbăteşti, se simţea cu două portmonee mai mult între sâni, deci şi cu pieptul mai mare, cu care ar putea cocheta mai lesne cu soţul ei, pierdut acum imaginar după geam, într-o pasiune cu două necunoscute.

Doar această imagine cu o exhibiţionistă şi cu doi afemeiaţi a făcut, cel puţin pentru o clipă, să uit de durere.

Avalanşa de amintiri despre un sfârşit de august şi despre un sfârşit de umbră nu a împiedicat-o pe domnişoara Mărăscu să-şi continue povestirea cu o cabană micuţă şi confortabilă din Ushuaia. Orăşelul nu avea mai mult de 40.000 de locuitori cu mulţimea de turişti cu tot. Localitatea trăia din cărbune, pescuit oceanic şi turism.

Pagina precedentă

1 2 3 4

Următoarea pagină