Culoarea corcoduşelor

Iarãºi strada...

Am observat că şoseaua devenise peste timp parcă mai viguroasă, mai lungă, de parcă timpul i-ar fi antrenor de bodybuilding şi ar fi dopat-o toţi aceşti ani cu steroizi. Doar câinii şoselei par a nu se schimba niciodată. Vagabonzi, jigăriţi şi de o rasă nedeterminată. Nu-mi plac câinii. Deşi se spune că sunt cei mai fideli prieteni ai oamenilor. Şi de oameni m-am depărtat într-un fel, pentru că, în dorinţa lor de a deveni prietenii mei cei mai fideli, trăgeau, fără menajamente, pe ei blana, colţii şi lătratul de maidanez.

Mă îndreptam spre clădirea de piatră galbenă cu trei nivele, care imita în cel mai nefericit mod soarele. Situată între blocuri, incinta liceului unde avea loc întâlnirea noastră, a foştilor colegi, părea totuşi solitară. Această întâlnire, pe care am aşteptat-o mai mult din plictiseală şi cu o mică doză de scepticism că ea se va realiza (şi aceasta pentru că nu mi se întâmplase nimic deosebit în ultimii 15 - 16 ani), s-a organizat la iniţiativa fostei profesoare de psihologie, dar şi de educaţie sexuală. Mă contactase, din câte îmi amintesc, acum o săptămână, într-o seară obişnuită (şi ceilalţi foşti colegi fură contactaţi), sã mã anunþe cã þine sã dea o micã petrecere la aniversarea a douãzeci de ani de la absolvirea liceului. A foºtilor ei elevi, a celor mai buni dintre toþi elevii ei. Aici exagera; de respectat, am respectat-o cu toþii, dar sã fim cei mai buni...nu-mi amintesc. De la ea, de la dna Mărăscu, pe atunci încă domnişoara Perciun, am primit prima educaţie sexuală.

Prima oră de educaţie sexuală a început cu fraza unei tinere de 30 de ani. Pe cât de atrăgătoare, pe atât de respingătoare. Purta ochelari Berloni cu ramă fină, ochelari care să-i scoată din adâncul creierului prin ochii ei de culoare incertă, ca nişte puţuri, inteligenţa. Nu prea avea vocaţia de a zâmbi, deşi am observat că avea o dantură regulată. Albă şi curată ca o farmacie. Credeam că zâmbetul a părăsit-o, iar ea, biata păcătoasă, a rămas condamnată la doliu şi tristeţe.

Prima oră de educaţie sexuală a început cu dragostea e de culoarea corcoduşelor, întreruptă de vocile unor adolescenţi în devenire, voci alimentate cu lecturi de romane poliţiste şi western-uri zvãpãiate. Dragostea ... de culoarea corcoduşelor a fost repetată pentru a ne arăta că de acum înainte domnişoara Perciun va fi regina pe tabla de şah a jucătorului numit Situaţie, sau poate Lecţie, dar deloc a sexului, mă gândisem eu.

Bineînţeles, m-a cuprins un soi de dezamăgire usturătoare după primul contact sexual. Da, după, când am descoperit că dragostea nu avea nimic în comun cu corcoduşele, cu prunele sau cu alte fructe. Şi nici cu variatele lor culori. Aşa că după o scrupuloasă pregătire presexuală (care a durat doi ani de zile), nu am descoperit decât o luptă seacă pentru perpetuarea speciei. O luptă animalică. Da! animalică. Ceea ce m-a făcut să decretez în faţa oglinzii, în spatele căreia se afla un public imaginar, dornic să asculte flecărelile patetice ale unui adolescent devenit peste tainele nopţii bărbat.

Am decretat că a iubi o femeie blondă, şatenă, vaporoasă, roşcată, şchioapă, udă, şleampătă, brunetă, crocantă, violetă, siropoasă sau cochetă şi încă numai eu ştiu cum ar putea fi, nu e nimic altceva decât a juca un rol de prim-plan într-un umil film pornografic turnat ca într-o oliţă de noapte într-un imobil părăsit din Drumul Taberei. E identic cu lipirea mărcilor pe plicurile ticsite, pe care eşti hotărât să le expediezi a doua zi indiferent unde şi indiferent cui.

Urmă tot ceea ce se numeşte facultate cu ore, doctori, profesori şi asistenţi, cu Gina (care mi-a fost şi colegă - la liceu), cu pereţi sobri, aproape călugăriţi, de bibliotecă, cu băieţi la o votcă-două; a urmat absolvirea ei şi primul loc de muncă. Acolo urma să-mi găsesc prima soţie, de altfel e şi ultima, acolo urma să şi o pierd, căci o dată cu plecarea mea de acolo am părăsit-o în favoarea a ceea ce eu numeam pe atunci independenţă, iar acum - singurătate. Pentru ce aveam nevoie de libertate? Nu pentru libertinaj! Nu, căutam ceva. Dacă toţi oamenii din jurul meu căutau, înfierbântaţi de-a binelea, agoniseala, sexul, şi chiverniseala, adică ulcelele micuţilor şi hidoşilor elfi, eu aveam nevoie de independenţă pentru curcubeiele care începeau de la amintitele urne ale acelor spiriduşi celţi, căci sunt zidit din pietre de romantism.

Dar pentru a găsi începutul curcubeielor, trebuia să găsesc urnele micilor fiinţe subpământene. Nu ştiam despre acele ulcele mai multe decât alţii, că sunt vechi cât lumea şi că sunt foarte prăfuite, deşi eu le-aş fi vrut viu colorate, aranjate ca o coloană de copii între 7 şi 10 ani, pregătiţi pentru o festivitate la care nimeni nu a fost invitat.

La scurt timp după divorţ a murit tata în nişte împrejurări banale, dar care m-au făcut să le cred misterioase şi care îmi topiră independenţa în singurătate. Singurul remediu l-am găsit, iniţial, în micile bucurii ale vieţii domestice, iar apoi, când nici ele nu-mi prea dădeau satisfacţie, ba chiar îmi creau neplăceri, în frecventele plimbări pe malul lacului din apropierea umilei mele locuinţe. Peste timp, mă ataşasem de lac, dar fără a renunţa măcar pentru o clipă la curcubeie, legate indisolubil de ulcelele elfilor.

1 2 3 4

Următoarea pagină