|
Mă ataşasem de acea întindere de apă, încheiasem chiar o convenţie cu ea. Matrimonială într-un fel. Întinderea umedă trebuia să rămână acolo pe vecie. Să fie prezentă la toate plimbările mele, să privească ( cum o făcuse şi până atunci) şi să numere nouraşii ciudaţi cu luciul lui (care semăna îngăduitor de mult cu ochii mei albaştri), nouraşi de pe capacul azuriu al cerului. Eu, eu trebuia să-l măsor zilnic, repetitiv şi cu paşi neastâmpăraţi. Dar obosiţi totuşi în singurătatea lor legănată. Iar când le voi fi pierdut numărul din senin sau prin iarbă, să reiau totul de la capăt.
De atâta privit şi de atâta plimbat în jurul lacului, pielea mea şi-a pierdut rozul ei tradiţional şi a devenit uşor transparentă. Şi apoi din ce în ce mai puţin piele. Măruntaiele mai puţin măruntaie şi oasele mai puţin oase (totuşi şi-au păstrat mobilitatea), iar sângele, limfa şi urina se transformaseră într-o apă dulceagă fără o nuanţă anume, erau PUR şi SIMPLU apă, ca, în cele din urmă, să mă lichefiez întru totul şi să devin o mică părticică a lacului. Şi aceasta, bineînţeles, este foarte adevărat (deşi uneori eu însumi mă îndoiesc), căci, ce căutam eu acolo, printre ţânţari, noroi şi broaşte care de care mai grase şi mai scârboase şi care cântau zi de zi acelaşi cântec de o melancolie enervantă, şi ce aş fi căutat acolo dacă nu eram eu, dacă eu nu eram omul lacului. Mai corect, Omul de apă. Căci, aşa cum există (citisem pe undeva) oameni de porumb, oameni de hârtie, tot aşa, trebuia să existe cel puţin un singur om de apă, deşi risc să devin repetitiv.
Sunt un om de apă care aşteaptă să răsară un curcubeu după o ploaie. Aşteaptă şi lacul. Ce poate face altceva? Nu ne-a rămas decât aşteptarea. Care este ca o otravă: lâncedă, bolnavă. Aproape dulce în lâncezimea şi în boala ei. Ce aştept? Mulţi ar spune: Salvarea!, şi mai mulţi: Mântuirea!, iar eu nu aştept decât ploaia- cea-mare, cu care să ne unim (eu şi lacul) într-un singur lichid învolburat care să se reverse peste maluri şi să curgă printre coline, unde voi găsi (cel puţin aşa crede un neliniştit romantic ca mine) urnele spiriduşilor de la care încep să urce curcubeiele. De la urnele spiriduşilor, care sunt de culoarea corcoduşelor. Şi nu pentru că au ceva în comun cu dragostea domnişoarei Perciun, eu începusem să colorez cu creioanele ascuţite ale imaginaţiei mele, cu nuanţele acestor fructe, tot ce era nevăzut şi necunoscut pentru mine. Adesea ajungeam să spun că iaurtul din paharul, nedeschis încă, din frigider este de culoarea corcoduşelor, la fel şi pipotele păsărilor din înaltul cerului sau automobilele ce se aud claxonând de după o curbă.
După cum se vede, aceste cuvinte m-au obsedat până acum şi mă obsedează în continuare. Dar nu atât cuvintele, care sunt ca oricare altele: masă, cercel, peşte, cât necunoscutul din ele. Şi pentru că nu aveam şi nu am flirtul de a mă bucura de condiţia mea de om care se plimbă, aştept.
Urcasem primele trepte care păreau noi după o foarte probabilă reparaţie îngrijită, făcută în vara ce tocmai s-a scurs. Am ajuns repede la uºa de la intrare, din sticlã matã, fumurie, înrãmatã metalic. Am tras de uºã...
Pereţii holului mare erau neschimbaţi şi scorojiţi. Ca acum douăzeci de ani. Pe neaşteptate, m-am trezit la etajul doi gâfâind şi căutând cu privirea sala 214. Dar nimic nu s-a schimbat! Doar vopseaua maschează venerabila vârstă a uşii care barează, care păzeşte, ca un bodyguard de rumeguş presat, intrarea în sala 214. Tăbliţa care indică PSIHOLOGIE - 214 a rămas, Dumnezeule!... aceeaşi, neschimbată şi, acum, aproape albã. Nu am crescut cu nimic! Nu am chelit cu nici un fir! Nu am îmbãtrânit deloc! Sunt puºtanul care ezitã sã intre în salã, pentru cã a întârziat la ore. Inspir adânc. Expir, huuuu...prind curaj.
Intru. În faţă - toţi îşi ocupaseră locurile. Un singur scaun e liber. Audienţa şi unicul scaun liber aşteptau ultimul întârziat.
"Bună seara", le-am adresat, prezentându-mi, totodată, scuzele, invocând nu mai ştiu care motiv. Au urmat salutările celorlalţi. Abia după ce mă lăsai jos pe scaun, începusem să le disting siluetele, iar apoi, treptat-treptat, figurile fiecăruia, permiţându-mi să-i analizez pe fiecare în parte. Inclusiv pe fosta, pentru mine întotdeauna, domnişoara Perciun. Ca la un muzeu cu figurine de ceară. Pentru ceilalţi, eram şi eu o figurină de ceară. O figurină de ceară într-un muzeu cu alte figurine de ceară. Eram o bucată de ceară examinată de privirile semitopite ale bucăţilor de ceară pe care le fixam cu ochi palizi, de ceară.
Profesoara era aceeaşi şi la cei cincizeci de ani ai ei. Îşi câştigase doar câteva ticuri în plus. Observasem că, pe lângă vechea ei obişnuinţă, comună de altfel tuturor ochelariştilor, de a verifica dacă rama e bine fixată pe nas, cu degetul arătător, acum îi tremura degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Iar la fiecare pauză simţea nevoia să smulgă, fără un real succes însă, inelarul mâinii stângi. În rest, nu se schimbase deloc. Urâtele, pare-se, mor tinere chiar şi la 80.
|
Andrei Ungureanu
Inapoi la cuprinsul numarului