|
M.V.: - Despre debut. Despre debut în general, în afară de revista pionierilor, cum aţi publicat prima carte şi ce-a însemnat asta pentru dumneavoastră?
A.M.: - Sunt mai multe debuturi. În afară de revista pionierilor am mai debutat o dată la 19 ani, nu, pe la 17, un lung poem în care îl imitam pe Longfelow de data asta (un fel de proiecţie silvico-erotică, erau nişte fantasme erotice foarte cuminţele, care se petreceau în cadru păduratic), care iarăşi a plăcut foarte mult profesorilor mei. A şi fost publicat în revista Muguri a Liceului "Şaguna". După care, pe la 19 ani, am mai debutat o dată în revista Astra din Braşov, cu o poezie care se numea "Tăietorii" şi care era, aşa, ceva... probabil ŕ la Crainic, nu ştiu, nu-l citisem pe Crainic. Şi nici nu-mi place, însă există un filon şi un fel de reziduu de expresie şi de sensibilitate "populară". Era vorba despre tăietorii de lemne care vin din munte şi beau la crâşma din sat. Şi, în sfârşit, după ce m-am lăsat de poezie, pentru că la 20 de ani, ajungând la facultate, eram atât de plictisit de propria mea poezie, mi se părea atât de artificială şi de fadă... Fac o paranteză: când am terminat liceul, încurajat de toţi cei din jurul meu, în primul rând de profesorii mei, dar şi de prietenii mei, mai precis, o parte dintre ei (deoarece unii erau nişte critici adevăraţi şi mai târziu o să-ţi povestesc o scenă fundamentală pentru felul în care poate fi receptată poezia), îmi făcusem un volum cu tot felul de poezii, unele blagiene, altele bacoviene, majoritatea erau şi mai retardate, aveam un ciclu care se numea "Din doinele mele", erau un fel de doine culte, cred că în Basarabia se practică foarte multă poezie în felul ăsta, profesorilor le părea valoroasă, eu însumi eram foarte mândru de el. Mi-am făcut deci un volum de poezii cu care m-am prezentat la concursul de debut. Era trimis cu mottou, cu numele în plic, la Ed. Eminescu, în 1973 (aveam 18-19 ani atunci, chiar înainte să plec în armată). Se numea "Profet în patria mea". Din fericire, volumul nu a apărut, probabil că aş fi fost condamnat să scriu o poezie imbecilă în continuare (succesul, mai ales dacă e aiurea, e prematur, te tâmpeşte), sau retardată, nici nu ştiu cum să-i zic, o poezie "pe din afară". Din fericire, volumul nu a luat nici un premiu şi sper să fi dispărut pe undeva, pentru că până la urmă s-a dovedit încă o dată că nu poţi să fii profet în patria ta. Eu aveam această ambiţie, care plutea în aerul epocii cumva şi cultivată de poezia care ne era împinsă în faţă, şi anume să fiu profet în patria mea. Apropo de critica de poezie, nu existau numai profesorii mei şi anumiţi colegi care cădeau în extaz, erau şi cei foarte apropiaţi, erau fratele meu şi prietenul meu Călin Dolcea, care, din păcate, a murit de curând. Ţin minte că le-am citit acel poem ŕ la Longfelow/ erotico-silvatic ş.a.m.d., erotico-silvic, i-aş spune, care a stârnit aprecierea multora, de care eram foarte mândru. Eram acasă, în apartamentul alor mei, de fapt aveam o cameră mare, imensă, împărţită în două, era într-o după-amiază luminoasă de vară, le-am citit, foarte încrezător de mine; iar cei doi s-au prăpădit de râs, adică s-au tăvălit realmente pe jos de râs (râde). Cred că aveam pe atunci totuşi (sper că am în continuare) nervii tari, pentru că, de obicei, după o asemenea recepţie te laşi de poezie. De aceea zic şi eu ca Pound, cred, că tenacitatea e primul semn de talent. Cred că am fost tenace, dar nu chiar aiurea. Când am intrat în facultate, la 20 de ani, mi-am dat seama că toată poezia pe care o scrisesem până atunci era absolut imbecilă. Ca atare m-am lăsat de scris. N-am mai scris vreo 2-3 ani, eram preocupat de folclor, vroiam să devin cercetător la institutul de folclor, mergeam pe teren, citeam chestii de mitologie, de antropologie, chestii de teorie literară, semiotică ş.a.m.d., fără să fiu un fan al semioticii, dar citeam pentru că erau lucruri deosebite, noi, poezia mi se părea o prostie. Mergeam în continuare, însă, la cenaclul Junimea al lui Crohmălniceanu şi, încet-încet, după vreo 3 ani, am descoperit că poezia este cu totul altceva. Am avut chiar revelaţia că poezia este cu totul altceva decât credeam, decât învăţasem, că poezia nu este ce li se întâmplă celorlalţi, tăietorilor de lemne sau altor fiinţe de prin păduri, nu este o poezie a "neamului", nu este poezia mea, a cuiva ipostaziat în doinitor, o versificaţie de doinaş, dacă vrei. Ci este poezia lucrurilor care mi se întâmplă chiar mie. Pentru că ceea ce ţi se întâmplă ţie în viaţa de zi cu zi este ceva miraculos, deosebit. Pot să-ţi spun şi când am avut această revelaţie. Era dimineaţa, pe la vreo 11, şi veneam spre facultate de la căminul "6 martie" şi dintr-o dată mi-am dat seama că numai faptul că sunt acolo, că sunt eu, sunt tânăr, de fapt, liber (aveam o libertate interioară pe care atunci probabil am conştientizat-o, am sesizat-o), e ceva fundamental. E un lucru deosebit şi merită să scrii exact despre asta fără să-ţi pui tot felul de măşti, să te ipostaziezi. Deşi ideea de mască a eului, de persona, este fundamentală pentru poezia modernă. Făcând această descoperire, am început să scriu din nou poezie. A venit, în '77, Cenaclul de Luni; în primăvara lui 1978 am debutat cu o poezie într-un grupaj mare, publicat în "România literară" de Nicolae Manolescu, se numea "Poeţii de la Cenaclul de Luni", dacă nu mă înşel. Erau pe două pagini din România literară cu 12 poeţi de la Cenaclul de Luni. Acela a fost debutul meu adevărat, cred, în poezie. În volum, tot aşa, am debutat de nu ştiu câte ori: întâi în Caietul debutanţilor de la Albatros, după aceea într-un volum la care ţin foarte mult, "Cinci", scos împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Mariana Marin, şi, în sfârşit, cu Strada Castelului 104 la Cartea Românească în 1984. Debutul (în volum "individual") a fost tragi-comic. De fapt, asta este caracteristica tuturor lucrurilor care se întâmplau în comunism, aveau ceva năclăit, aşa..., dar în acelaşi timp aveau şi ceva comic. Eu nu percepeam din fericire decât latura comică în raport cu poezia şi cu ideea de a publica poezie; nu în viaţa mea de zi cu zi, acolo percepeam în primul rând latura mizeră şi râncedă a existenţei. Când e vorba de publicat, reţin dimensiunea comică. În primul rând câştigasem concursul de debut - era o regulă că trebuie să debutezi întâi într-un volum colectiv, după aceea trebuia să te înscrii la un nou concurs, totul era un mod de a amâna poeţii, un joc stupid, instituit cam după 1980. Câştigasem concursul de debut pentru 1982, la Cartea Românească, la 1983 volumele celorlalţi - erau vreo 8-10 câştigători - au apărut, cu excepţia volumului meu şi al lui Viorel Padina. Viorel Padina s-a ţinut tare, n-a vrut să modifice absolut nimic, s-a mai şi certat cu redactorii, redactorul-şef, cu directorul Bălăiţă. În spatele lor erau cei de la cenzură, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru că oficial se desfiinţase cenzura. Dar apăruseră "lectorii", cei care citeau şi făceau nişte sublinieri cu creionul de care trebuia să ţii seama, că altfel nu-ţi apărea cartea. Făcând o pauză - eram profesor la Întorsura Buzăului - , m-am dus şi am locuit vreo 6 luni (octombrie '83 - aprilie '84) în Bucureşti. Aveam eu chef să stau acolo, nu m-am dus special pentru volum. Dar s-a întâmplat asta şi treceam zilnic pe la editură pentru că era un loc unde te simţeai bine, dar nu la redacţie sus, ci la subsol, unde era Florin Iaru magazioner, şi mai ales la librărie, unde era librar Mircea Nedelciu. Şi dacă eram toată ziua pe acolo, eram liber, nu prea aveam ce face, mai treceam pe la redactori şi, normal, văzându-mă zi de zi acolo, trebuiau să ţină seama de mine, ce să facă? Primul redactor al cărţii era un om foarte sensibil, şi anume Sorin Mărculescu, un om deosebit, care se afla într-o postură imposibilă. Venea şi-mi spunea că n-are încotro, dar cei de la Consiliul Culturii cer să se modifice şi îmi arăta manuscrisele subliniate. Pe de o parte, cred că nici nu-i plăceau multe poezii de-ale mele, că erau cam dure, el fiind o persoană fină şi cumva serafică, elevată, durităţile de limbaj din poeziile mele cred că îl deranjau chiar, dar niciodată nu mi-a spus-o şi nu mi-a reproşat-o, însă trebuiau făcute modificările cerute de misterioşii tovarăşi de la Consiliul Culturii. Noi ştiam cam cine sunt ei, dar nu ştiai cine exact se ocupă de textele tale, ce vor până la urmă şi, oricum, era vorba de cineva de dincolo de paravan. Exista o dimensiune comică, care exprima de fapt esenţa sistemului, şi aici am să teoretizez puţin: erau subliniate cu creionul anumite sintagme, anumite versuri, anumite cuvinte. Manuscrisul ţi-era dat acasă. Eu, bineînţeles, nu modificam absolut nimic, ştergeam doar ce subliniaseră ei cu creionul şi, pe urmă, le dădeam înapoi. Când veneau din nou, chipurile "lecturate", pentru modificări, mai niciodată nu erau aceleaşi versuri. Dovadă că funcţia cenzurii de la un moment dat, după '70 şi ceva, în comunism, era pe de o parte să se asigure că accepţi ideea de a fi cenzurat, asta era foarte important: că accepţi "regula jocului" regimului totalitar. Şi, în al doilea rând, să-ţi arate că depinzi de ei. Asta era important. De la un moment dat nu prea era f. important, exceptând câteva zone tabu sau cuvinte foarte clar marcate. Era important să te faci că mai crezi în regim. De fapt atitudinea asta continuă în toate planurile, nu? Celebra propoziţie a lui Caramitru era clar o prelungire a acestui "să te faci că": "Mircea, fă-te că lucrezi", nu? Apropo, inclusiv Mircea Dinescu şi alţii foloseau tot felul de stratageme care păreau şmechere. Ca să treacă anumite poezii mai sumbre sau critice, de exemplu "Nu mai e bere la berărie" etc. Era o chestie pur jurnalistică, faptul că nu se găsea bere într-adevăr. Şi le data "Berlin '78" sau "San Francisco". Adică răul era tot timpul în afară. Domnule, ajungeau poeziile, "şopârlele", la cititor, era acea complicitate cu cititorul. Dar, datându-le aşa, exista şi o complicitate cu sistemul. Când aud că a existat opoziţie prin cultură, îmi vine să râd. Tot acest discurs al opoziţiei "şmechereşti", prin cultură... pentru că aceasta făcea parte din regula de joc a sistemului, era o convenienţă între scriitori şi sistem. Nu au existat de fapt decât f. puţini disidenţi: Goma, Tudoran, Ion Negoiţescu, şi lucrul acesta se simte şi acum, după părerea mea. La un moment dat Sorin Mărculescu a fost schimbat, pentru că era prea fin probabil şi gentleman, şi am fost "repartizat" altui redactor, Mircea Ciobanu, (care de la început mi-a explicat că poezia nu se face din cuvinte sau versuri, că poţi să scoţi liniştit un anume cuvânt, un anume vers, poezia rămâne. Era un tip foarte inteligent: avea şi un fel de abilitate de a-i "juca" pe ceilalţi. Era şi mândru de asta, D-zeu să-l ierte, de inteligenţa şi de abilitatea lui. Mi-am luat manuscrisul şi am zis "Gata, plec acasă". Nu era bine nici să nu apară , pentru că fusese anunţat în reviste că câştigasem premiul, se ştia că trebuie să apară. Apoi, deja publicasem în Cinci, cu care avusesem succes. O situaţie ambiguă potenţial "periculoasă". Principala grijă a regimului era să nu mişte nimeni în front, să nu iasă scandal. Ţin minte că Paul Daian s-a legat cu lanţuri de porţile Uniunii Scriitorilor ca să-i apară un volum. Şi volumul i-a apărut. Totul era să nu faci scandal. Şi, văzând că-mi iau jucăriile şi plec, a zis "Nu-nu, stai". Până la urmă am căzut de acord să facem un sumar pornind de la două volume ale mele - şi anume, Manualul tânărului liniştit şi 42 de poeme cotidiene - pe principiul următor: poeziile la care este de modificat ceva, un cuvânt, sintagmă sau anumite versuri, să le scot pur şi simplu, iar cele care nu sunt cenzurate să apară în volum. Din două volume, care aveau fiecare cam 80 de pagini, a ieşit unul de 100 de pagini. Titlul? Manualul tânărului liniştit nu le-a convenit. Am vrut, atunci, să-i zic Opere alese. N-au fost de acord şi în final m-am oprit la Strada Castelului 104, care era adresa mea din Braşov. Până la urmă volumul a apărut. În martie m-am plictisit de Bucureşti, aveam şi treabă, fiindcă începea şi campania agricolă, eram cultivator de flori, din aia trăiam, cultivam şi vindeam flori în piaţă. Am plecat din Bucureşti, am venit la Braşov. Apoi m-am căsătorit şi uitasem de volum. Nu îmi mai păsa dacă o să apară sau nu. Şi, la 1 iulie, chiar de ziua mea, eram acasă cu prietenii, pe vremea aia făceam nişte onomastici puternice, chefuri prelungite, discuţii nesfârşite, cu toţi prietenii mei, chiar de ziua mea, deci, primesc un telefon de la Nedelciu care, cu stilul lui de Moromete, zice: "Ce mai faci, bătrâne?" "Bine" - "Ha-ha-ha, zice, ţi-a apărut volumul" - "Care volum?, şi uitasem", cică "Ăla de poezii". Bineînţeles, a doua zi m-am dus, am văzut volumul, care apăruse cu 2-3 zile înainte, Nedelciu a crezut că eu mă mai interesez de carte, dar văzând că nu dau nici un semn, a dat el un telefon, era un gentleman.
|
Alexandru Muşina
Inapoi la cuprinsul numarului