'În materie de poezie nu poţi să ştii ce vei scrie peste o săptămână, dacă vei mai scrie' (I)

Mihai Vakulovski: - Domnule Alexandru Muşina, dacă ar fi posibil să-l întâlniţi acum pe micuţul Săndel Muşina, ce l-aţi sfătui şi despre ce aţi vorbi?

Alexandru Muşina: - Cred că aş fi foarte stânjenit şi nu aş şti ce să-i spun, în primul rând mi se pare sinistră această întâlnire, care ar presupune o clonare a mea, or eu sunt împotriva clonării, pe care o văd ca sfârşitul speciei umane. Ca să trec dincolo de seriozitate, cred că i-aş spune: "ţine-o aşa, înainte, băiete, e bine. Şi, mai ales, nu fi atât de naiv, nu crede chiar tot ceea ce ţi se spune." Această copilărie, de altfel, s-a prelungit până pe la vreo 20 şi ceva de ani. Nu întâmplător colegii de facultate, şi colegele, la 23-24 de ani, încă îmi spuneau Săndel. Ca toată lumea, eram infantilizat, în regimul comunist, şi această infantilizare s-a prelungit până la terminarea facultăţii. Deci, cred că i-aş spune că nu tot ce zboară se mănâncă, însă ştii că sfaturile celor mari intră pe-o ureche şi ies pe cealaltă, de obicei.

M.V.: - O amintire din copilărie pe care n-o puteţi uita.

A.M.: - Copilăria este atât de îndepărtată pentru mine, încât nici nu sunt sigur dacă aceste amintiri sunt reale sau pur şi simplu sunt nişte vise din copilărie sau vise ale mele despre copilărie, vise în care mă întorc în copilărie. Ar fi două, un vis "aievea", în care, pe la vreo 5-6 ani, eram în casa mare a bunicilor mei de la Şinca şi m-a prins un fel de lumină şi am început să scriu, în transă. Nu ştiu ce am scris, dar ştiu că era ceva miraculos, evident nu ştiam să scriu, nu ştiu de ce scriam, cum scriam, am trăit senzaţia unei comunicări absolute, acea inspiraţie care e himera tuturor teoreticienilor sau tuturor poeţilor, starea pe care am găsit-o, doar diminuată, în momentul în care mă apucam să scriu, mult mai târziu, când chiar învăţasem să scriu. Cea de-a doua este una cumva terifiantă. Şi anume: la 8 ani, în vacanţa dintre clasa I şi a II-a, eram tot la bunicii mei, tot la Şinca Nouă, citind eu la cărţi cu poveşti (eram de pe atunci un mare cititor), am descoperit la sfârşitul vacanţei că nu mai ştiu să scriu. Nu mai ştiam să fac nici o literă. Am intrat în panică şi am început să scriu invective pe uşa grajdului, pe poarta şurii, pe iesle - ieslele erau din beton - , încercam să scriu cu creta tot felul de litere, însă nici o literă nu-mi ieşea. Mâna uitase mişcările, sau mintea nu se mai lega de mână, sau una erau literele de tipar, pe care le citeam, şi alta cele pe care le scriam. Care ar fi semnificaţia acuma? Lucrurile fundamentale şi magice, lucrurile trăite şi autentice, fie ale copilăriei, fie ale celorlalte vârste, noi scriitorii avem tendinţa, mai ales că suntem şi universitari - sau huniversitari - avem tendinţa să le teoretizăm. Cred că pentru mine - acuma, ca să teoretizez - pe de o parte scrisul şi cititul sunt două activităţi cu totul diferite: asta ar fi prima semnificaţie. A doua semnificaţie este că un anume loc, un anume spaţiu, se leagă de expresia propriu-zisă. La revenirea în Sibiu, bineînţeles că mi-am adus imediat aminte să scriu şi am scris. Şi a treia semnificaţie ar fi că pentru mine cuvintele sunt, sau trebuie să fie, transparente. Am fascinaţia nu a limbii, ci a exprimării sentimentului, stării, emoţiei, împlinirii, dacă vrei, cred că am o percepţie naivă a limbii în momentul în care mă raportez în mod absolut la ea, atunci când scriu. Pentru mine, când scriu, nu există decât o singură limbă, limba adamică, limba pe care o ştiu fără să-mi pun problema că o ştiu şi cum o ştiu şi care este limba română, cred că fiecare poet are această percepţie asupra limbii sale. Sau poate nu este aşa, unii au o altă relaţie cu limba în care scriu, dar poezia pe care o fac va fi evident sensibil diferită. Poate am putea clasifica poeţii, poeziile după cum trăiesc relaţia cu limba. Poate că, deşi scriem, aparent, tot poezie, aparţinem unii dintre noi unor specii diferite.

M.V.: - Cum aţi început să scrieţi poezie?

A.M.: - Bineînţeles că printr-o imitaţie, ca toată lumea, printr-o papagaliceală a ceea ce se afla în jurul meu, la fel cum copiii învaţă să vorbească limba maternă. Încep să silabisească şi ei "mama", "bobo", "papa", "caca" ş.a.m.d. Eu silabiseam limba poeziei epocii şi prima poezie, care le-a plăcut foarte mult profesorilor mei, care a şi fost publicată, de fapt ăsta e debutul meu absolut, la vreo 10 ani, într-o culegere de poezii pioniereşti a Casei Pionierilor din Sibiu, era una dedicată partidului, chiar aşa cred că se numea, "Partidul", era un catren care suna astfel: "Ce e Partidul? Este forţa/Ce ne-a scăpat de jug şi de robie./ Ce e partidul? Este torţa/ Ce luminează mândra Românie." De fapt, dacă e să fiu sincer, prima poezie scrisă (nu publicată) începe în felul următor: "Ninge cu fulgi mari şi deşi/ Copiii stau pe la fereşti/ Privesc cu jind căzând zăpada/ Cum invadează casele şi strada"... Restul nu mai ţin minte. S-ar putea să fie pe undeva, deşi am intenţia să-mi arunc toate hârtiile vechi. Asta era o poezie - cred - mai adevărată, pentru că pornea de la un anumit moment trăit de mine. Îmi dau seama acuma că de fapt poeziile, poezia realmente pentru mine e legată de un anume moment. Eram în apartamentul părinţilor mei de pe bd. Victoriei nr. 18 din Sibiu, stăteam la fereastră şi mă uitam cum ninge şi atunci imediat s-a declanşat, dacă vrei, fiorul poetic şi limba poeziei, de fapt nu există o limbă a poeziei, există tot felul de limbaje poetice pe care le auzi în jurul tău, le înveţi şi după aceea începi să te exprimi, însă imitându-i fără să-ţi dai seama pe ceilalţi. Cred că în momentul ăla eu imitam "Iarna pe uliţă" de Coşbuc, ceva Alecsandri, probabil. Lecturile mele până la 16-17 ani n-au depăşit pragul anilor '30 ai secolului nostru, n-am citit poezie modernă - Blaga, Bacovia ş.a.m.d. - decât după 17 ani. Cam astea ar fi începuturile mele poetice, un început autentic, pe care nimeni nu l-a luat în seamă, şi unul complet convenţional, cel publicat în revista Casei Pionierilor. Cert e că de la 9 ani deja mergeam la un cerc de creaţie literară pe care profesoara îl ţinea la şcoala nr. 9 din Sibiu şi deja mă credeam poet. Probabil că am devenit poet mult mai târziu.

1 2 3 4

Următoarea pagină