|
Am avut prieteni care se mişcau destul de mult în mediile opozanţilor. De la ei primeam, de exemplu, ziarul Lidove Noviny, care apărea pe atunci în samizdat, sau cărţi apărute la Editura 68' Publishers, din Toronto, condusă de Josef Skvorecky. De plecat peste hotare nu se putea, dar o dată, la invitaţia unui profesor francez, am obţinut permisiunea să particip la Nisa, la aniversarea lui Panait Istrati, prin '85. De acolo mi-am adus câteva cărţi de Milan Kundera, în franceză, cu mare teamă să nu fiu prinsă la frontiera noastră. Nu aş fi avut personal de suferit, dar mi s-ar fi luat cărţile. Din fericire, vigilenţa vameşilor m-a ocolit.
V. G.: - Exista o activitate publicistică, aţi menţionat deja, ilegală, importantă în Cehia în perioada aceea?
L.V.: - Sigur. Numai operaţiunea de documentare asupra samizdatului cehoslovac umple deja câteva cărţi. Se lucra pe ascuns, au fost anumite persoane, de obicei femei, care băteau la maşină diverse texte interzise, pentru că nu existau xeroxuri încă. Un exemplar de carte sau de revistă clandestină era multiplicat în 6 sau 7 exemplare care circulau, producând la rândul lor alte exemplare, după principiul cercurilor concentrice. Se lucra şi la prezentarea grafică foarte frumoasă a multor ediţii şi cred că cercetătorii preocupaţi de istoricul samizdatului cehesc au de luat în considerare şi aceste aspecte tehnice, care vizau o mai mare priză la public. Lista publicaţiilor ilegale este imensă. Există în Bavaria, în localitatea Scheinfeld, un "Centru cehoslovac de documentare a literaturii independente", condus mulţi ani de dl Vilem Prečan, unde sunt păstrate toate colecţiile de cărţi şi reviste ceheşti indezirabile regimului comunist.
V. G.: - Ce autori circulau cel mai mult în ilegalitate?
L.V.: - Bineînţeles Kundera, ale cărui cărţi în franceză erau aduse din Franţa, tot ce a publicat dl Skvorecky în Canada, inlusiv creaţia sa, de exemplu romanul Mirakl ("Miracolul"). Dintre cei din ţară, era foarte preţuit Ludvik Vaculik. Volumul său Česky snar ("Cartea de vise cehească"), a fost tradus în franceză şi s-a bucurat de un ecou foarte favorabil în Occident. Ivan Klima, un alt autor prohibit, care a devenit măturător de străzi după 1968, s-a inspirat din atmosfera suburbiilor pragheze. Au circulat intens în clandestinitate lucrările lui Vaclav Havel şi Bohumil Hrabal. Un alt publicist important din exil a fost Jiri Pelikan, care a editat în limba cehă revista List. În timpul "Primăverii pragheze" (1968) Pelikan a fost directorul Televiziunii cehoslovace. După ce s-a stabilit în Italia, el a fost foarte util disidenţei cehe, fiindcă a colaborat cu social-democraţia de acolo şi a mediatizat în exterior faptele opozanţilor noştri. Datorită lui Pelikan, Alexandr Dubček a fost bine primit de social-democraţia italiană şi tot graţie lui, ulterior, Occidentul nu l-a uitat pe liderul "Primăverii de la Praga".
Mulţi intelectuali cehi, după invazia sovietică din august '68, au refuzat orice relaţie cu regimul
Vit. C.: - În 1968, un an de răscruce în istoria Cehoslovaciei, mulţi scriitori din România, sub imperiul entuziasmului faţă de refuzul lui Ceauşescu de a se alătura intervenţiei militare a Moscovei împotriva "Primăverii de la Praga", intrau în Partidul Comunist. Spre deosebire de ei, colegii lor din ţara Dv. plecau să măture străzile. Cum explicaţi faptul că "s-a colaborat" mai puţin în Cehoslovacia cu regimul comunist, de unde această motivaţie a intelectualilor cehi de a se retrage din viaţa publică, de a intra în anonimat pentru ani înainte, fiindcă nu se ştia cât va dura regimul comunist? Cum explicaţi acest caracter al intelectualului ceh, puterea lui de renunţare?
L.V.: - O întrebare extrem de grea, nu ştiu cum ar răspunde la ea filozoful Vaclav Belohradsky sau un scriitor de talia lui Ludvik Vaculik sau Ivan Klima. Eu aş explica discrepanţa de atitudine, pe care aţi menţionat-o, prin diferenţele de bază între situaţia economică şi politică din România şi cea de la noi. În România, după dezgheţul politic şi după ascensiunea economică din anii '60, se crease o conjunctură foarte potrivită pentru un Ceauşescu, un lider comunist care a zis: "Nu mai colaborez cu sovieticii, facem o politică internă şi externă independentă", râvnind să dea o legitimitate "naţională" regimului. Poziţia lui a fost ilustrată şi de faptul că a venit, dacă nu mă înşel, pe 15-17 august '68, la Praga, pentru a-i exprima lui Dubček deplina adeziune. Scriitorii români au crezut în aceste semne de primenire, au socotit că e bine să le susţină. Românii au trăit la rândul lor, în zilele intervenţiei sovietice la Praga, câteva zile de libertate, când se spunea - reproduc ceea ce am auzit în Bucureşti - că, în august, vreme de câteva zile, Radio Bucureşti a vorbit de parcă ar fi fost Radio Europa Liberă. Armata română nu a intrat în Cehoslovacia. Ceauşescu a câştigat un capital politic imens de care a mai profitat câţiva ani. Intelectualii români, unii dintre ei, au înţeles ulterior că au fost înşelaţi şi l-au părăsit, alţii au încercat să practice ceea ce ulterior am auzit că s-a numit "rezistenţa prin cultură". Au existat şi marginalizaţii, gen Ion D. Sîrbu, sau disidenţi de calibrul lui Paul Goma şi Dorin Tudoran, iar mai târziu Doina Cornea, Mircea Dinescu ş.a. La noi situaţia a fost cu totul alta, fiindcă toată populaţia, inclusiv intelectualii, au putut cunoaşte - din ianuarie '68 până în august '68 - o experienţă politică nouă. În cele opt luni ale "Primăverii de la Praga", am trăit atât de mult şi atât de intens cât, poate, o altă naţiune trăieşte timp de 20 de ani. Ne-am maturizat foarte repede. Dintr-un popor naiv, care a vrut să construiască socialismul "cu faţă umană", am evoluat spre o conştiinţă democratică. Mai târziu unii au încercat pur şi simplu să supravieţuiască - acesta a fost destinul celei mai mari părţi a naţiunii, fiindcă ai familie, ai copii, îţi trebuie un post. Alţii şi-au zis: "Nu, eu nu mai particip la aşa ceva!", şi curios lucru, cei care au fost cei mai hotărâţi de a se retrage în anonimat, de a se insulariza, au fost câţiva intelectuali care în anii '50 s-au încadrat în campaniile de epurare, au frecventat şcolile superioare de partid. Unul dintre ei a fost Pavel Kohout, un scriitor pe care eu îl apreciez foarte mult şi care spunea deschis: "În tinereţea mea am comis o mare eroare, în numai doi-trei ani de zile, pe care, după ce m-am trezit, o plătesc toată viaţa." Kohout a devenit dramaturg, scriind la început piese schematice, în stilul anilor '50. După aceea a fost obligat să rămână în Austria, unde plecase să asiste la o premieră a piesei sale, iar la întoarcere grănicerii noştri nu i-au dat permisiunea să reintre în ţară. Din '89 încoace face naveta între Viena şi Praga. Este un mare stilist care ştie să combine diverse subiecte, ştie să povestească, să scrie un roman ca lumea, în genul romancierilor americani. Ludvik Vaculik a fost şi el în tinereţe un "utecist" în cămaşă albastră, care a abdicat în '68 de la religia partidului unic. Kundera a scris în tinereţe nişte poezii dedicate comunismului, nu ştiu dacă aţi auzit. Asemenea exemple se mai pot da. Este important de spus că intelectualii respectivi, după ce ne-am pomenit cu invazia sovietică în august '68, la Praga, au fost foarte consecvenţi şi au refuzat orice relaţie cu regimul. Ei însă au accentuat tot timpul un lucru, şi anume că disidenţa în Cehia nu înseamnă un grup foarte omogen - numai oameni de dreapta care au ştiut din prima clipă că regimul comunist reprezintă un rău. Disidenţa cuprindea şi vechi membri de partid, şi unii care n-au fost niciodată comunişti, marxişti reformaţi de felul lui Alexandr Dubček, intelectuali cu vederi clare de dreapta şi creştini. Pe de o parte, Vaclav Havel, de exemplu, fiu al unei familii bogate, care a construit, în Praga, studiourile de film Barrandov şi palate cu săli de spectacole. Şi, pe de altă parte, Pavel Kohout, activist comunist în tinereţe.
|
Libuse Valentova
Inapoi la cuprinsul numarului