În cele opt luni ale Primăverii de la Praga, cehii au trăit atat de mult şi atât de intens cât, poate, o altă naţiune trăieşte timp de douăzeci de an (2)

L.V.: - Nu, nici vorbă, glumiţi, desigur. Rusa avea înainte nu o catedră, ci câteva catedre, foarte puternice, cu numeroase cadre didactice, cu sute de studenţi. În primii ani, după noiembrie '89, catedra de rusă a devenit foarte mică, un "artefact" se poate spune. Între timp lucrurile s-au mai echilibrat şi pentru limba rusă. După revoluţie noi ne-am temut pentru soarta secţiei de română din acelaşi motiv: toată lumea se interesa de Occident, bineînţeles. A urmat un an de răscruce, ne-au abandonat câţiva studenţi, dar imediat după aceea, prin '91, atunci când am înfiinţat şi Asociaţia Cehia-România, foarte surprinzător, au venit să susţină examene de admitere la secţia noastră nişte studenţi interesaţi, de pildă, de limba albaneză şi de limba română, sau de politologie, adică de ceea ce se numeşte east-european studies. S-a întâmplat ceva ce nu se mai întâmplase niciodată înainte: pentru examenul de admitere în loc de 15 candidaţi pentru 5-10 locuri, ca de obicei, am avut 35 de candidaţi pentru 10 locuri. Un adevărat aflux de abiturienţi. Între timp, am revenit la sistemul admiterii din doi în doi ani, fiindcă, sincer vorbind, româna este o secţie relativ mică, nici la italiană şi nici la portugheză nu se procedează altfel. În momentul de faţă avem câţiva absolvenţi proaspeţi, cu lucrări de diplomă susţinute. Anul IV a început foarte bine, dar, din păcate, s-a mai împuţinat pe parcurs. Au rămas numai 3 studenţi. Anul II este cel mai promiţător şi cel mai numeros: 12 studenţi, foarte valoroşi, foarte interesaţi. Unul dintre ei, de exemplu, a venit la română pentru că îi place literatura gen Mircea Eliade, altul fiindcă a cunoscut România, plimbându-se prin munţi. O fată este cehoaică de origine din Banat, colega ei de la italiană a participat la nişte cursuri facultative şi i-a plăcut româna ş.a.m.d. Fiecare vine cu o altă motivaţie şi cu toţii formează un grup destul de eterogen şi destul de greu de stăpânit, dar e foarte plăcut să discuţi cu ei. Recent, patru dintre aceştia au avut ocazia să cunoască "pe viu" obiectul lor de studiu, adică România, participând la nişte cursuri de vară la Craiova. Mi-au vorbit elogios despre felul cum au fost organizate cursurile propriu-zise, despre excursiile la Hobiţa - baştina lui Brâncuşi -, la Tismana, la Hurez, unde eu n-am reuşit încă să ajung. Şi-am să vă mai spun un detaliu care mi-a făcut o mare plăcere. Unul dintre băieţii din acest an a organizat cu mica sa agenţie de voiaj o călătorie prin România, după un ghid întocmit de mine în baza cursului de civilizaţie românească pe care îl ţin lor. Au închiriat un autobuz, un bucătar şi au plecat. Traseul a inclus Oradea, salina de la Turda, Clujul, munţii Rodnei, Câmpulung-Moldovenesc, mănăstirile celebre din Bucovina, muntele Ceahlăul, Iaşiul ş.a.m.d. S-au întors înaripaţi la Praga. Acestor studenţi li s-a întâmplat ceea ce "am păţit" eu cu ani în urmă: o convertire spre România, spre limba şi cultura română.

Documentarea asupra samizdatului cehoslovac umple deja câteva cărţi

Vit. C.: - Doamnă Valentova, luna viitoare, la 17 noiembrie, cehii vor sărbători o nouă aniversare a "revoluţiei de catifea", care a pus capăt regimului comunist. Victoria democraţiei nu ar fi fost posibilă fără existenţa unei "societăţi paralele", ca formă de rezistenţă în faţa totalitarismului. În faimosul eseu Puterea celor fără de putere, Vaclav Havel dezvoltă principiile după care ar trebui să se organizeze această societate paralelă, autonomă în raport cu structurile de stat. Dintre ţările foste comuniste, ştim că Polonia a excelat din acest punct de vedere cu "Solidarnosc", "Kos-Kor" şi alte organizaţii. Cum au stat lucrurile în Cehia?

L.V.: - Cred că nu sunt persoana cea mai indicată pentru a vă răspunde la această întrebare, contactele mele cu această "societate paralelă", cum o numiţi, au fost limitate. Dar, ca orice intelectual din Cehia, am auzit despre ea. Am ştiut, de exemplu, că unii dintre studenţii noştri sunt angajaţi în fel de fel de mişcări de protest. Această activitate era supusă unor represalii şi din partea poliţiei, şi în cadrul universităţii, unde pedeapsa maximă a fost expulzarea de la facultate. La un moment dat, un nou decan, "al perestroikăi", venit la facultate în '86-'87, a avut o sarcină de partid, şi anume, să numească printre prodecani o femeie, una mai tânără. M-a chemat atunci pe mine şi m-a rugat să devin prodecan pentru domeniul "educativ". Cu toate că eram din multe puncte de vedere destul de naivă pe vremea aceea, m-am speriat şi i-am spus tovarăşului decan că nu pot face aşa ceva. Mi-a zis că-mi dă o săptămână să mă gândesc, pentru că e nevoie de o femeie pe acest post. După o săptămână i-am repetat decanului acelaşi motiv, am pretextat că sunt prea ocupată cu specialitatea mea, că am familie, doi copii ş.a.m.d. S-a arătat foarte dezamăgit de răspunsul meu: "Dar, tovarăşă Valentova, asta mi-aţi mai spus acum o săptămână." "Da, am zis, şi aşa a rămas." Apoi, în locul meu, prodecan pentru acest domeniu educativ a devenit un coleg de la italienistică, un bărbat oricum. Dumnezeu m-a păzit foarte mult fiindcă domnul acela a fost în situaţia să discute cu studenţii care au fost prinşi la diferite manifestaţii dedicate lui Jan Palach şi aniversării înfiinţării Cehoslovaciei de la 28 octombrie 1918, el a participat la măsurile represive împotriva lor şi, bineînţeles, acel prodecan a fost printre primii "zburaţi" din Universitate în noiembrie '89.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5

Următoarea pagină