Scările lui Vlad Florea. Dialog cu un artist basarabean stabilit la Tallinn (3)

- Cum mai menţii acuma legătura cu patria, care sunt firele care te leagă de Moldova?

- Este o legătură pe care o întreţin permanent. Eu sunt un om care-şi îngrijeşte şi păzeşte memoria, şi lucrul acesta încerc să-l cultiv şi copiilor mei. Port cu mine o imagine din copilărie, pe care am decupat-o la vârsta de trei ani: mergeam cu tata pe un drum de ţară, undeva pe dealurile din jurul satului, pe margine erau tufişuri de cătină, salcâmi, nuci, mergeam împotriva soarelui şi aerul transpira parcă şi el, era o temperatură de vreo 36 de grade; îmi frigea tălpile ţărâna înfierbântată, în care mi se afundau picioarele până peste glezne. Această imagine mi-a rămas în memorie pentru totdeauna, mi-au rămas mirosurile acelea, razele de soare, pe care nu le găsesc aici în Estonia, mi-au rămas nişte amintiri vizuale: scoarţa copacilor, cleiul care se scurge pe tulpina zarzărilor, vizuinile aricilor şi ale şopârlelor. Mi s-au întipărit întinderile văluroase de la sudul Moldovei. Nu pot să uit zicalele moldoveneşti, auzite de la părinţi, care îmi plac foarte mult, de pildă: "s-a dus pe gura lupului", ori "s-a făcut foaie de drum" ş.a., pe care nu mi le amintesc tot timpul, dar care uneori îmi răsar în minte, pe neaşteptate, cu o claritate de cristal.

- Asta în ce priveşte memoria artistică-afectivă. Dar la modul concret, cum te apropii de Basarabia?

- Când eram student mergeam acasă, în Moldova, de două ori pe an, primăvara şi toamna. În ultimul timp însă, spre marele meu regret, au apărut obstacole foarte mari. E un soi de tragicomedie: noi, moldovenii de baştină, trebuie să plecăm la Moscova ca să ne facem vize pentru Moldova, şi paradoxul constă în faptul că pentru a ajunge la Moscova, mie îmi trebuie viză pentru Rusia. Deci e o enormă pierdere de timp şi de bani, pentru că o viză obişnuită se eliberează timp de o săptămână. Or eu nu pot să stau o săptămână la Moscova sau la Kiev, ca să obţin o viză pentru Moldova, şi apoi să-mi continuu drumul. Am aflat recent de la nişte compatrioţi de-ai mei că pentru a pleca în Moldova ei au fost nevoiţi să plătească un preţ dublu pentru o viză, adică 60 de dolari, şi asta pentru a urgenta procedura. Aşa se face că anul acesta n-am fost în Moldova. I-am pus câteva întrebări pe acest subiect domnului Ion Sturza, când a vizitat Estonia, dar spre marea noastră uimire, autorităţile de la Chişinău nu ştiau nimic despre problemele noastre. Aşa că nu ştiu când se va sfârşi pentru noi calvarul cu obţinerea vizelor.

- Vlad, ţi-ai păstrat cetăţenia Moldovei?

- Am luptat să obţin cetăţenia estoniană şi am vrut să obţin cetăţenie română. Aş putea să depun o cerere la Ministerul de Externe moldovean, pentru a-mi perfecta documentele, sper să nu fie o problemă, dar deocamdată nu mi-am definit foarte bine o asemenea necesitate, nu văd motivaţia şi perspectiva acestei cetăţenii. N-aş vrea să fie un document pur formal.

- Am observat că o altă legătură a ta cu patria sunt cântecele româneşti, pe care le cunoşti şi le fredonezi tot timpul. Ce poţi să spui despre asta?

- Cântecele sunt modalitatea cea mai frumoasă, energizantă de a comunica sufleteşte cu patria de origine. Într-un mod foarte misterios mi-au rămas în memorie, în suflet crâmpeie de cântece care, spre marea mea uimire, devin tot mai clare pe măsură ce trece timpul. Am reconstituit mulţime de cântece de la noi şi din România. Nu-mi amintesc numele interpreţilor, nu ştiu cine sunt autorii lor, dar simt necesitatea să le cânt. Aşa am ajuns să le fredonez în faţa prietenilor mei estonieni, care mă apreciază şi mă îndeamnă să le cânt atunci când ne întâlnim la vreo sărbătoare. Cânt şi în mijlocul oamenilor religioşi, oameni care m-au ajutat să mă regăsesc şi care m-au făcut să redescopăr valoarea autentică a acestor cântece. Majoritatea sunt romanţe de Eminescu. Nu am o educaţie muzicală, dar am reuşit să compun mai multe melodii pe versuri de Eminescu.

- Vlad, am înţeles că aici nu primiţi ziare româneşti şi nici cărţi. Aţi încercat să faceţi ceva pentru a schimba această stare de lucruri, care vă îndepărtează tot mai mult de cultura românească?

- E o mare durere a noastră... că nu ne putem informa asupra celor ce se petrec în Moldova astăzi: evenimente, evoluţii în plan politic şi economic. E o necesitate strigătoare la cer. Dar nici nu-mi dau seama cum am putea primi ceva, de undeva, fiindcă prin intermediul doamnei Veronica Palandi, care este responsabilă de starea sufletească şi culturală a românilor basarabeni de aici, nu s-a făcut nici un pas concret, ci doar ni s-au dat mereu promisiuni că vom fi asiguraţi cu manuale pentru copii, cu discuri şi casete. Noi am pus problema să deschidem o şcoală românească la Tallinn, cu sprijinul celor de la Chişinău, dar n-am obţinut nimic. Am avut întâlniri la Ministerul Culturii din Moldova, am expus problemele şi doleanţele noastre, dar ni s-a spus "nu suntem în stare." Ne-au promis că ne vor trimite cărţi, dar am rămas doar cu vorbele. Măcar dacă conducerea de la Chişinău ar rezolva problema vizelor, să putem merge în Moldova fără umilitoarele corvezi de acum.

Pagina precedentă

1 2 3 4

Următoarea pagină