Scările lui Vlad Florea. Dialog cu un artist basarabean stabilit la Tallinn

- Vlad Florea, cum ai descifra pentru cititorii Contrafortului profesia ta? Vorbeşte-ne despre meseria pe care o practici, despre studiile făcute la Tallinn, despre cum ai ajuns să lucrezi atât de măiestrit cu lemnul?

- Mai întâi am făcut studii de pictură la Chişinău, la şcoala (acum bănuiesc că este liceu) "I. Repin". După absolvire am urmat exemplul altor colegi ai mei, care au plecat să-şi continue studiile în ţările baltice şi nu la Moscova sau la Leningrad. În acest fel am auzit de existenţa la Tallinn a acestui Institut de Arte Frumoase, care a fost şi este unul dintre cele mai valoroase din fosta URSS şi chiar din Europa. Astăzi studiază aici şi suedezi, şi finlandezi, care nu au în ţările lor un aşezământ cu un profil atât de larg. Prima tentativă de a intra la acest institut am avut-o în 1978. Cunoşteam pictura, dar vroiam să mă dedic unei ocupaţii mai deosebite, şi astfel am hotărât să îmbrăţişez meseria de prelucrare a pielii. Socoteam că avem în Moldova materiale destule pentru a profesa în acest domeniu şi îmi prefigurasem un orizont destul de atrăgător. Dar, spre marele meu nenoroc, am aflat că la această specialitate primesc mai mult fete, am fost unicul bărbat în mijlocul a nouă fete estoniene. N-am reuşit să intru atunci şi am încercat la facultatea de arhitector de interior (designer), la aceeaşi instituţie, unde majoritari erau bărbaţii. Am susţinut cu succes examenele. Mi-a plăcut atitudinea profesorilor faţă de studenţi: foarte deschisă, onestă, democrată, de încredere maximă. Climatul acesta excepţional - o noutate pentru mine care veneam din şcoala basarabeană, atinsă de un spirit de cazarmă - m-a făcut să mă ataşez foarte mult de aceste locuri. Pe timpul studiilor am şi lucrat - era o posibilitate de a obţine un atelier. După cinci ani de studii, am hotărât să rămân în Estonia, deşi gândul meu a fost mereu să mă întorc acasă. Când eram în anul 4, m-am dus la Chişinău să aflu ce perspective am să-mi găsesc un loc de lucru. Mi s-a spus că nu au nevoie de mine, lor le trebuiau lucrători în domeniul forestier. În 1984, am absolvit Institutul şi am mai făcut o tentativă să mă stabilesc în Moldova, dar fără succes. Ideea de a rămâne în Estonia nu mi-a venit îndată după terminarea Institutului. Vroiam să mă întorc în Moldova, să fac ceva acasă, cu atât mai mult cu cât în timpul acela în Moldova erau numai specialişti din Rusia, şi pe acest motiv am sperat că voi fi primit acasă. Dar nu s-a întâmplat aşa şi nu-mi imaginez ce aş fi putut să fac în Moldova, dacă mă hotăram totuşi să rămân la Chişinău.

- Să ne întoarcem puţin în timp. În ce localitate din Basarabia te-ai născut?

- Sunt originar din Colibaşi, fostul raion Vulcăneşti, un sat pe malul Prutului. M-am născut în 1954 şi copilăria mi-am petrecut-o în acel sat. Eu cred că artistul din mine s-a născut atunci, în acei ani frumoşi, când eram o fiinţă a naturii. De pe dealurile acelui sat se vedeau întinsele orizonturi ale României, care pentru mine pe vremea aceea constituiau o adevărată sursă de inspiraţie. Şi pentru că ele erau inaccesibile, îmi dezvoltam imaginaţia privind la împrejurimile dinspre vest şi sud-vest, unde zăream munţii Dobrogei în zilele senine, munţi care se află dincolo de Galaţi. Până în ziua de azi duc dorul acelor peisaje. În Estonia locurile sunt plate, multe păduri, nu prea ai orizonturi de contemplat, poate cu excepţia mării.

- În ce an te-ai stabilit definitiv în Estonia?

- Asta s-a întâmplat după vreo cinci ani de la terminarea Institutului. A fost o perioadă grea pentru mine, am avut o criză sufletească şi existenţială cumplită. Eram într-un fel respins de Moldova, pe de altă parte nu-mi aflasem scopul nici aici. Mă întrebam: de ce stau în Estonia, ce fac aici? Nu aveam un serviciu din care să trăiesc. În acel interval am încercat să-mi limpezesc opţiunile şi direcţia în care s-o iau. M-a ajutat în această privinţă căsătoria.

- Vorbeşte-ne puţin despre familia pe care ţi-ai întemeiat-o: soţia, cei trei băieţi pe care i-am văzut într-o fotografie, şi care este condiţia ta acum, unde locuieşti, cu ce te ocupi?

- Soţia mea este estoniană, iar pe linia maternă are origini în Laplandia, o regiune din nordul Finlandei. Îi spune Raeli. Cred că m-a îndrumat bunul Dumnezeu să-mi găsesc aleasa inimii, după un timp îndelungat, în care nu reuşeam să-mi întâlnesc "jumătatea" potrivită. Ne-am căsătorit ambii la o vârstă destul de coaptă. În ţările nordice este salutată căsătoria târzie, după ce îţi asiguri starea materială şi acumulezi o anume experienţă de viaţă. Am trei băieţi. Primul are 10 ani. I-am pus numele Matei, după numele lui Matei Basarab, ca un tribut dat iubirii mele pentru istoria naţională. Celui de-al doilea, mai mic cu doi ani şi jumătate, i-am pus numele Michael - o sinteză onomastică între Mihai şi derivatul local. Am sperat ca al treilea copil să fie o fetiţă, dar tot băiat a fost. În estoniană se cheamă "pesamuna", adică oul de cuibar, mezinul dintr-o familie. În privinţa numelui am avut unele divergenţe în familie. Vroiam un nume estonian, dar nu găseam nimic potrivit. Şi soţiei i-a venit într-o zi ideea salvatoare: Oliver, care înseamnă "grădinar în grădina de olive". Copiii cresc bine, au o fire independentă şi suntem foarte mulţumiţi de ei.

1 2 3 4

Următoarea pagină