Estonienii au ştiut întotdeauna că există o alternativă frumoasă la cazarma sovietică în care eram obligaţi să

- Domnule Robert Vill, v-aş ruga la începutul dialogului nostru să ne oferiţi, pe scurt, câteva date din biografia Dvs.

- M-am născut în anul 1940, în Siberia. Locuiam cu familia într-un sat şi nu aveam nici paşapoarte, era foarte greu să ieşim din localitatea aceea. Cum practicam sportul, antrenorul meu m-a încurajat că dacă voi avea performanţe, voi obţine acte de identitate şi voi putea ieşi din zona aceea închisă. În definitiv, trecând peste multe alte detalii, vă spun că această strategie aleasă de antrenor şi de mine a fost dreaptă. Am obţinut ceva performanţe în sportul practicat de mine - orientarea sportivă, am avut categorie, am fost şi campion la juniori, aşa că am reuşit să ies din cercul acela închis. În cele din urmă am ajuns în Omsk, unde am absolvit o şcoală profesională. După încheierea acestor studii am avut practic dreptul să călătoresc prin toată Uniunea Sovietică.

- Dar cum a ajuns familia Dvs. în Siberia?

- S-a întâmplat totul până la reformele lui Stolâpin, atunci când încă li se permitea familiilor din Estonia să colonizeze Siberia, desigur că principala atracţie a acestei aventuri era posibilitatea de a căpăta mult pământ. Aşa se face că trăiau acolo sate întregi de estonieni, care aveau şcoli cu predare în limba naţională. Cine ştie, dacă reformele lui Stolâpin ar fi continuat, poate că nu m-aş fi întors în Estonia. Trăiam acolo destul de bine, aveam vreo 200 hectare de pământ, foarte roditor, pe care se putea cultiva tot de ce aveam nevoie pentru viaţă. Tragedia a început după anul 1836, în aşa-numita perioadă de trecere, când au fost închise şcolile cu predare în limba maternă şi au început să ne deporteze într-o regiune de mlaştini, unde practic nu existau şanse să rămâi în viaţă. Au murit mulţi, tatăl meu a rămas orfan şi a fost crescut de nişte rude... E o poveste care a început promiţător, dar a sfârşit tragic. Dar să revin la reîntoarcerea mea în Estonia, care a fost un drum foarte lung. După terminarea şcolii tehnice-profesionale din oraşul Omsk, am lucrat prin diverse regiuni ale Uniunii Sovietice, pot să spun că am parcurs tot imperiul sovietic de la un capăt la altul. După armată am venit în vizită în Estonia la o rudă de a mea - era încă destul de greu să te stabileşti aici, trebuia să ai viză de reşedinţă. Până la urmă am reuşit să rămân în Estonia şi a trebuit s-o iau de la capăt cu studiile, de data aceasta în limba estonă. Am obţinut o diplomă şi am lucrat un timp la căile ferate, apoi maistru la diverse şantiere. Zece ani de zile am lucrat în calitate de automatician în sovhozul Pirita, foarte cunoscut în Estonia.

- Vă propun să facem un salt peste alte detalii, la fel de interesante probabil, şi vă rog să-mi spuneţi cum aţi intrat în politică, cum v-aţi alăturat mişcării de eliberare naţională declanşată o dată cu perestroika lui Gorbaciov?

- Perestroika a fost un timp pentru mine, pentru calităţile mele de orator şi de om pasionat de politică. Am fost un polemist incomod şi în perioada sovietică, atunci când am citit mult şi critic din Marx şi alţi filozofi recomandaţi de regim. Nu mă puteam stăpâni, declanşam discuţii şi polemici cu oamenii din jurul meu, gesturi care mi-au adus numeroase neplăceri... Când a pornit perestroika, am început să frecventez cercurile de discuţie/dialog politic de la Institutul Politehnic din Tallinn. Se vorbea deschis despre faptul că Estonia trebuie să-şi recapete independenţa, se analizau căile de obţinere a independenţei. Acolo, în cei câţiva ani, ne-am format ca politicieni. Am fost printre aceia care au creat Partidul Independenţei Naţionale, primul partid de alternativă la Partidul comunist din Estonia. Câţiva ani am deţinut funcţia de preşedinte al secţiei Tallinn a partidului, cea mai numeroasă şi influentă, care număra în jur de 500 de oameni. În 1991, cum bine se ştie, am obţinut independenţa. Un an mai târziu, la alegerile pentru parlament am figurat pe locul zece în listele partidului, însă conform rezultatelor formaţiunea noastră a delegat doar nouă persoane. Eram într-un fel primul pe lista celor care puteau oricând să fie chemaţi în parlament, şi chiar am fost invitat, dar am refuzat. Apăruseră între timp destule disensiuni în cadrul partidului, precum şi în cadrul coaliţiei majoritare din parlament, o coaliţie din trei partide (Isamaaliit, Partidul Social Democrat, Partidul Independenţei Naţionale). Aceste disensiuni erau previzibile şi fireşti. Atât timp cât am luptat pentru independenţă, toţi am fost uniţi, când au început însă discuţiile cum trebuie făcute reformele, în ce fel să restituim pământurile şi alte proprietăţi, punctele de vedere ale partidelor din coaliţie n-au mai coincis. Eu am fost de părere că pământurile şi imobilele să fie restituite estonienilor din diaspora numai dacă aceştia se întorc în ţară şi pun umărul la construcţia noii Estonii. Dreptul asupra proprietăţii e sfânt, dar nu putem oferi moşii şi cartiere întregi unor persoane care vor exploata aceste proprietăţi prin intermediari, fără să se stabilească în Estonia. Apoi, s-au comis şi multe nedreptăţi în cadrul acestor restituiri. Oameni care au trăit seci de ani într-o casă au fost evacuaţi forţat, pentru că cineva din Danemarca sau Suedia a prezentat documente de drept de proprietate, a angajat avocaţi bine plătiţi şi a obţinut aceste proprietăţi fără să le fi văzut măcar cum arată în timpul de faţă. Aceste şi alte disensiuni m-au făcut ca în 1993 să mă retrag din partid.

1 2 3 4

Următoarea pagină