Prozatori estonieni contemporani (4)

- Şi eu tot, îmi trecu deodată prin cap, şi inima mea parcă se umplu de căldură.

- De unde vii? m-am interesat.

- De la..., el îşi roti bănuitor privirile şi, după ce se convinse că nu mai e suspectat, începu să povestească:

- Bunicul meu a sosit aici din nord, de la cel mai îndepărtat hotar al ţării, din zona aceea cu păduri de stejar. Au fost trei fraţi. Unul a ajuns în Rusia şi a devenit negustor, altul - ostaş în Turcia, iar bunicul meu a încălecat pe un vultur nordic şi, trecând în zbor golful Finic, a aterizat pe malul râului Viru.

- A zburat pe spatele vulturului? Eram încurcat de-a binelea. Apoi m-am limpezit. Pe spatele vulturului, zici. Doamne! oare într-adevăr bunicul tău... a fost Kalev? am întrebat eu, emoţionat. Aveam senzaţia că acuşi îmi voi pierde cunoştinţa.

Băiatul dădu afirmativ din cap.

- Întocmai, iar tatăl meu este Kalevipoeg. Un oarecare Kreutzwald a scris chiar o carte despre familia noastră.

- Da, da... ştiu, am bombănit, muşcându-mi vârful limbii, pentru a mă convinge că nu visez. Deci, eşti nepotul lui Kalev.

- Sigur, a confirmat el. Dar aici, sus, e frig al naibii, continuă lunganul. La porţile Infernului, unde lucrează tata, chiar dacă miroase a gudron şi a pucioasă, e totuşi destul de cald.

- Cum ai ajuns aici? îl întrebai.

- Am auzit pe cineva spunând că acum pe pământ e ca şi în Iad. Cum accesul era liber, mi-am zis că e timpul să ies la suprafaţă. E un gând al meu mai vechi, căci tata doreşte să continuu cele începute de dânsul, adică să vin aici, să-mi fericesc urmaşii şi să făuresc o viaţă nouă.

Aşadar, orice s-ar întâmpla, Kalev e decis să se reîntoarcă acasă! mi-am spus sceptic şi totodată privind cu respect la băiatul cu faţă de copil. Cum dârdâia de frig, l-am condus la cafeneaua din colţ şi am comandat câte o ceaşcă de cafea fierbinte. A acceptat.

- Ceştile acestea-s ca nişte degetare, surâse el atunci când ospătarul ne-a adus cafeaua. Apoi întrebă: Aţi putea să-mi daţi un sfat?

- Cu plăcere, doar să fiu în stare, am răspuns eu tensionat.

- La noi în Infern apare ziarul "Diaspora Estonă", începu el. În acest ziar am citit că în Estonia, conform legilor în vigoare, moştenitorilor li se restituie averea confiscată, şi mi-am propus să recapăt paloşul tatălui, aflat undeva la fundul râului Keapa...

- Ar trebui, sigur, am consimţit.

- Păi, m-am dus direct la conducerea oraşului şi le-am spus că am venit să iau paloşul. Ba bine că nu! Mi-au cerut nişte hârţoage, adeverinţe, matriţe, schiţele paloşului legalizate la notar şi iscălitura fierarului Finlandez. Şi încă multe şi mărunte! În afară de aceasta, termenul pentru a depune cerere, chipurile, a expirat de mult. Colac peste pupăză, au afirmat că, în general, nu am nici un drept să pretind paloşul. Fără actele acestea eu ca şi cum n-aş exista. Apoi m-au întrebat unde trăiesc şi, când le-am răspuns că în Iad, trei bărbaţi m-au scos pe uşă afară.

- E o poveste neplăcută, am recunoscut eu, birocraţia este o meteahnă oribilă, şi ar fi bine să renunţi la ideea că poţi recăpăta paloşul. Nu vei obţine nimic, îţi vei irosi doar nervii degeaba. Cred că mai util ar fi să călătoreşti.

- Am încercat, oftă neputincios băiatul. Aş fi vrut, mergând pe urmele tatălui, să ajung până la capătul lumii, acolo unde cerul se-ntâlneşte cu pământul. Pentru aceasta tata a poruncit să se construiască o corabie, "Lennuk". Am văzut întâmplător posterul "Estonian Air": "Un nume nou, avioane moderne, trasee diverse" şi m-am gândit să-mi rezerv o cursă cu performantul lor "Lennuk". Am comandat la agenţia de turism o corabie pe ruta - capătul lumii. Mi-au spus că "Lennuk" nu e corabie, ci avion. Ce mai e şi neghiobia asta? Am refuzat să plec. În cele din urmă am insistat să mi se dea cea mai puternică navă a lor, una din cele pe care le înfăţişează pe poster. Au crezut că îmi bat joc de dânşii şi cinci tipi nervoşi m-au aruncat în stradă.

- A fost o confuzie regretabilă, îl liniştii eu. Lumea acum e atât de încurcată, încât pare că nu mai are nici început şi nici sfârşit. Renunţă la idee.

Mă uitam la faţa cu trăsături neregulate a nepotului simbolului poporului nostru. Sunt unii care contestă aceste simboluri. În ciuda acestui fapt, poporul estonian le doreşte mai mult ca oricând.

Am căzut fără să vreau pe gânduri. Pe masă stătea un mic ghiveci cu begonii înflorite de Crăciun. Buimăcit cum eram, am atins cu mâna o floare.

- Nu atinge! strigă tânărul, încât am tresărit şi mai nu am răsturnat ceaşca. Ce făcusem oare? Este interzis să atingi florile! îmi explică el. Pentru asta vei fi aspru pedepsit. Vezi, cunosc şi eu deja câte ceva. Într-o vară am venit aici, pe pământ, să cercetez locurile, să fiu pregătit pentru când voi trece cu traiul dincoace. Era pe la mijlocul verii, un timp frumos, pălea soarele, cântau păsările şi în faţa mea se întindea o câmpie cu maci roşii. Inima-mi tresălta de bucurie şi am rupt două flori. Ce tărăboi s-a stârnit! A apărut poliţia şi din ordinul ministrului de interne m-au băgat la arest. Eram suspectat de fabricarea şi răspândirea drogurilor. O maşină enormă a cosit toţi macii. M-am dezbărat cu mare greu de dânşii şi am fugit înapoi, de unde venisem. Această istorie m-a scos pentru un timp din rosturile mele.

Se pare că peripeţiile nu mai aveau sfârşit. Greutăţile apăreau din cauza că nu se urmărea o continuitate a faptelor. I-am spus că ar avea mult de câştigat dacă ar discuta cu părintele său, înainte de a întreprinde ceva. Pentru că, şi tatăl său, Kalevipoeg, se ducea la mormântul bătrânului Kalev să-i ceară sfatul.

- Am încercat, dar nu iese nimic! se încruntă nepotul lui Kalev. Am vrut să vorbesc cu tata şi am tot strigat la porţile Infernului cât mă ţinea gura. Acolo însă e o gălăgie nemaipomenită şi nu i-am auzit răspunsul. Mai tare, bătrâne! ţipam eu, numai că totul era în zadar. Am înregistrat discuţia noastră la magnetofon, pentru ca mai apoi să o pot descifra undeva în linişte. N-am mai apucat! Zece mojici s-au năpustit asupra mea, învinuindu-mă că am efectuat înregistrări ilegale, iar asta e o încălcare a principiilor democraţiei.

- Şi ce ai de gând să faci acum? l-am întrebat eu îngrijorat. Îmi era teamă că, decepţionat de aceste eşecuri, va ceda şi, ca să scape de toate neplăcerile, va fugi înapoi în Infern. Iar poporul estonian l-a aşteptat atât de mult. E tocmai timpul să apară! În comparaţie cu mine, nu se arăta isteţ din cale-afară, ca şi tatăl său, de altfel. În fine, ar fi putut s-o scoată la capăt aplicând forţa sau altceva, reflectam eu. E nevoie doar să-şi găsească un adăpost, îmbrăcăminte şi un serviciu potrivit.

Neliniştea mea se dovedi gratuită. Tânărul îmi declară hotărât şi cu bucurie că s-a angajat la lucru!

Scotoci în buzunarele pantalonilor şi puse pe masă o hârtie mototolită, decupată dintr-un ziar, ce conţinea un anunţ: "Casa de Comerţ are nevoie de doi bărbaţi care, urcând unul pe umerii celuilalt, l-ar înfăţişa pe Moş Crăciun. Salariul convenabil, întreţinerea gratuită şi îmbrăcămintea garantată".

- Concurenţi au fost mulţi, îmi povestea tânărul, m-au ales însă pe mine, pentru că sunt înalt cât doi inşi, dar mănânc numai cât pentru unul.

Traducere din revista Vikerkaar(Raduga)

de Iurie BODRUG

Pagina precedentă

1 2 3 4