Prozatori estonieni contemporani (2)

Vocile din interior ajungeau până la urechile bărbaţilor.

Holbruk a oftat.

- Păcat că lucrurile au luat o asemenea întorsătură, murmură el abătut. E timpul să mă retrag.

- Plecaţi?

- Da. Şi totuşi e o seară splendidă, domnule Dannfuss. La revedere.

- La revedere, mister Holbruk.

Domnul Dannfuss se uită după mister Holbruk şi văzu cum acela dispăru precum ceaţa unei dimineţi. Aruncă apoi o ultimă privire spre cerul închis şi se strecură şi el, fără zgomot, prin peretele cel mai apropiat.

Jaan Kruusvall

Jaan Kruusvall, prozator şi dramaturg, s-a născut la 7 decembrie 1940, la Virumaa. În 1971 a absolvit Institutul de Literatură de la Moscova. Din 1991 lucrează la ziarul "Maaleht". Semnează mai multe culegeri de proză scurtă: Prima dragoste (1973), Secvenţe de viaţă (1983), Lumea de dincolo de fereastră (1988) şi piese de teatru (Râul. Culorile norilor (1986), Casa de plasă. E deja astăzi, e deja mâine (1989). A scris scenariul pentru filmul Drum spre capătul lumii. Calea furnicii (1989).

Viaţa

Eu exist. De bucurie însă, nu mă agăţ de gâtul nimănui, pentru a-l anunţa că exist. De altfel, nu am întâlnit pe nimeni care s-ar lăuda cu o asemenea performanţă.

Faptul mai degrabă e demn de o sinceră compasiune.

Locuiesc într-o cameră mică la mansardă. În nişa de după perdea se află patul meu cu cearşafurile boţite şi plapuma terfelită. Casa aceasta aparţinuse cândva unui negustor nespus de bogat, un milionar care se plictisea - o plictiseală burgheză. A construit casa şi a trăit în ea singur multă vreme. În cele din urmă s-a sinucis.

Şi eu sunt tentat uneori să mă sinucid. Scara în formă de spirală mă ademeneşte cu cercurile ei goale ce se cască în coborâre, dar nu-mi ajunge curaj să mă arunc cu capul în jos. Deşi aş avea destule motive s-o fac, în momentul decisiv mi se face milă de mine însumi.

Trebuie să recunosc că iubesc viaţa, mai ales latura ei comică. Îmi închipui, de exemplu, că viaţa mea abia începe. De asemenea îmi închipui că reveriile mele odată şi odată se vor împlini. În zilele de sărbătoare casa rămâne pustie. Locatarii merg la vile. Uşa de la intrare nu mai e trântită. Ascensorul nu funcţionează. Mi se deschid atâtea perspective. Şi sunt singur. Aş putea să-mi imaginez că sunt un milionar obsedat de o groază de griji. Probabil că aş fi scăldat femeile în şampanie, dar tot n-aş fi fost fericit. Aş fi plecat, probabil, pe un iaht mare într-o croazieră în jurul lumii. Ajuns doar până pe chei, m-aş fi răzgândit şi aş fi contramandat călătoria. Aş fi lăsat totul baltă. Mi-aş fi părăsit prietenii, familia şi pe cei pe care-i iubesc. Aş fi plâns... Mi-aş fi amintit anii de copilărie: cum am furat pere şi am mâncat o bună chelfăneală, cum îmi băgau franceza în cap. Aş fi putut pur şi simplu să-mi imaginez că sunt un om bun, însă foarte decepţionat, obosit, ghiftuit şi părăsit. Eu însă nu mă imaginez în felul acesta. Eu de fapt sunt cu totul altfel.

Să nu uit, am şi prieteni, care mă vizitează şi bem rachiu împreună. Prăjesc carnea de porc în cuptorul electric. Studiez filosofia indiană şi istoria evreilor, deşi cunoştinţele mele în aceste domenii nu-mi folosesc la nimic şi nu-mi ajută să trăiesc. Eu de fapt sunt cu totul altfel.

Trăiesc cu speranţa că poate se va întâmpla ceva, că se va produce vreun eveniment oarecare.

Pentru că nu se poate ca totul să rămână mereu aşa, cum e acum. Viaţa trebuie să se schimbe spre bine. Oamenii care vor să părăsească lumea aceasta, cei care suferă şi se ceartă, trebuie să se potolească. Ar trebui ca fiecare să se pătrundă de un sentiment de mulţumire şi gratitudine pentru viaţă, pentru destinul care le-a fost hărăzit. Oamenii ar trebui să se iubească şi să-şi ierte unul altuia păcatele.

Helga Nхu

Helga Nхu (1934), prozator şi scriitor pentru copii, a emigrat în 1944 în Suedia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia (1977) şi al Uniunii Scriitorilor din Estonia (1992). A debutat în 1950. A publicat proză, versuri, articole şi recenzii în limbile estoniană şi suedeză. Este autoarea romanelor: "Pisica mănâncă iarbă" (1965), "Tigru-tigru" (1969), "Un copil teribil" (1973), "Oameni-ciori" (1993) ş. a.

Câinele meu - un om foarte bătrân

Câinele meu e ca un om foarte bătrân - a împlinit deja o sută de ani. Şi pot să afirm că ţine la mine, mă iubeşte de un veac. Aveţi voi pe cineva care să vă iubească un secol întreg?

E foarte bătrân câinele meu, însă afecţiunea lui pentru mine nu scade cu anii, ci dimpotrivă. Ataşamentul lui, dragostea lui e mai profundă şi mai durabilă decât dragostea omenească. Dacă sunt indispusă, câinele mă priveşte îngrijorat cu ochii săi căprui şi umezi, încercând să înţeleagă ce mi se întâmplă. Mă împunge cu nasul lui moale în palmă, ca şi cum m-ar consola: nu te mai necăji - totul va fi bine.

Câinele meu e ca un om foarte bătrân, care nu mă va lăsa, nu mă va părăsi cât va avea zile. În schimb, eu îl părăsesc deseori. El rămâne nemişcat după uşă şi mă aşteaptă, - nici nu mănâncă, nici nu bea. Oare omul ar putea să aştepte în felul acesta? Când mă întorc, câinele sare în sus de plăcere şi vrea să mă cuprindă. Dacă port pe mine un palton nou, mă supăr şi îl resping. Pe podea rămân mici pete umede - urmele bucuriei lui nereţinute.

Pagina precedentă

1 2 3 4

Următoarea pagină