|
Câinele meu e ca un om foarte bătrân şi îi vine greu să-şi regleze "deşteptătorul", adică vezica urinară. Când bea apă, lichidul aproape că ţâşneşte din el şi pe podea rămân mici băltoace. La început aceste băltoace erau mici - câteva picături, cu timpul însă ele au crescut în dimensiuni, aşa încât se putea vorbi despre o adevărată inundaţie. În aceste cazuri îl scot afară din casă şi îl leg de rampa scării ce duce în curte. Câteodată cutreierăm în doi pădurile, luncile, ne plimbăm pe malul lacului şi prin cartierele oraşului. Când ne întoarcem acasă din aceste promenade, câinele bea mai mult ca de obicei şi, evident, lasă în urma lui şi mai multe băltoace... Nu ştiu cum m-aş fi descurcat dacă n-ar fi existat presa. Noi primim "Eesti Pдevaleht", "Postimees" şi încă "Uppsala Nya Tidning" şi "Lддne Elu", iar vecinii noştri - "Dagens Nyheter" şi "Svenska Dagbladet". Aceste ziare, aşternute preventiv pe parchet, sunt eficient întrebuinţate de nenumărate ori - în limba suedeză procedeul se numeşte "ateramadning". Numai ziarul "Eesti Ekspess" nu poate fi folosit pentru aşa ceva, deoarece foile sale delicate şi lucitoare nu absorb deloc umezeala.
"Acum va trebui să-i daţi ceva, pentru a vă debarasa de el", îmi spun unii. Însă eu le răspund invariabil: "În nici un caz! Doar atunci când se va scăpa în pat, nu mai devreme."
Noaptea, omul e abandonat şi vulnerabil. Noaptea el e lipsit de apărare, căci răbufnesc din subconştient şi ies la suprafaţă gânduri funeste şi năvălesc visele de coşmar, înspăimântătoare. Noaptea, mai spre dimineaţă, undeva între orele trei şi patru, survine timpul critic. Anume în acest interval mor în paturile lor cei mai mulţi oameni. Probabil că ei nu ţin câini la casă. Câinele meu simte când mi-e rău, când mă doare sau mă deranjează ceva. Cu nasul lui moale şi gingaş, câinele verifică dacă mai respir. Mi se lipeşte de genunchi sau se încolăceşte la spatele meu, apărându-mă şi dăruindu-mi căldura sa. Deja nu mai sunt singură.
Într-o dimineaţă am descoperit în aşternut o pată. "Vai, ce scandal! A depăşit limita. Acum neapărat va trebui să scăpaţi de el", mi-au zis unii. Dar n-am întreprins nimic deosebit. Am aşternut un sac de polietilenă, apoi nişte cearşafuri, pe care am grijă să le spăl zilnic. Iar toţi aceşti sfetnici, toţi aceşti oameni deştepţi şi chibzuiţi, ce să spun despre ei? Ei n-au trăit o sută de ani, şi cu siguranţă n-au avut pe cineva care să-i fi iubit un secol întreg!
Nepotul lui Kalev
În capitala patriei noastre seara din ajunul Crăciunului era încântătoare, o seară ca în poveşti. Cu ocazia apropiatelor sărbători mafia se mai potolise şi ea, acţiona strict conspirativ. N-a explodat în aceste zile nici o bombă în vreun restaurant, birou de turism sau automobil parcat pe stradă.
Oamenii se plimbau pe străzi în perechi sau singuri, din când în când oprindu-se în faţa magazinelor, uimiţi de varietatea şi abundenţa articolelor expuse în vitrine. Nu prea aveau nevoie de mărfurile propuse, puţini intrau în magazine şi cei care intrau nu cumpărau nimic. Poporul, după toate aparenţele, era fericit. Pământul era acoperit cu un uşor strat de zăpadă: literele enorme, luminiscente ale firmelor "McDonald's" şi "BigMc" răspândeau o aureolă feerică şi vrăjitorească peste întreg oraşul.
Bradul de Crăciun, impozant şi ornamentat cu beculeţe electrice, era instalat în piaţa Primăriei. Veneam de pe strada Apteegi şi traversam piaţa în direcţia străzii Kullasseppa când am zărit un băiat extraordinar de înalt, un uriaş care mergea fără grabă şi parcă uşor neîndemânatic în întâmpinarea mea. Era într-adevăr foarte înalt, să fi avut peste trei metri, cu un grumaz viguros. "Probabil e din cei care-şi umflă muşchii recurgând la diferite pastile şi antrenamente", m-am gândit eu. Spre totala mea mirare am mai observat că, deşi frigul pişca simţitor, tânărul era gol până la brâu şi desculţ.
Când s-a apropiat de bradul împodobit, tânărul s-a apucat de tulpina lui, intenţionând să-l smulgă din pământ.
- Stai, opreşte-te! i-am strigat.
- Poliţia! Chemaţi poliţia, zbieră cineva din mulţimea de gură-cască ce se adunase imediat în jurul bradului.
- Poliţia oricum n-o mai scoate la capăt cu aceşti huligani, îşi dădu cu părerea altcineva şi se îndepărtă.
Vroiam s-o şterg şi eu de acolo, însă îi atrăsesem deja atenţia vlăjganului şi el, cu ochii săi albaştri, de culoarea drapelului estonian, mă ţintuia parcă locului.
- Ce... ce te-a apucat? am îngăimat uluit.
- Exersez, mi-a răspuns băiatul cu o mină inocentă, fără un pic de teamă. Apoi adăugă: Tatăl meu a fost un hercule. Putea smulge copacul cu tot cu rădăcini din pământ. Vreau să încerc şi eu, dar n-am găsit deocamdată nici un brad adevărat. Chiar şi ăsta n-are rădăcini, să râzi nu alta.
- E pomul de Crăciun, i-am explicat. Din câte se vede, nu cunoşti tradiţiile acestei ţări?
- Nu prea, mărturisi uriaşul, eu sunt un estonian străin, de pe alte meleaguri.
|
Revista Vikerkaar(Raduga)
Inapoi la cuprinsul numarului