'O operă importantă, după părerea mea, poate să răscumpere o existenţă discutabilă' (3)

- Vorbiţi-ne puţin despre societatea literară pe care aţi creat-o în anii '60 şi care a existat până în anii '70 la Tartu. Am auzit că aici, la Dvs., s-a derulat un fel de pelerinaj intelectual, aşa cum la noi, în România, filozoful Constantin Noica era considerat un fel de guru al intelectualilor neînregimentaţi sub comunism.

- Cuvântul "guru" e prea pretenţios pentru mine. Dar nu-i mai puţin adevărat că eu am avut relaţii foarte bune, în anii '60, cu aşa-zisa "opoziţie deviţionistă" din Universitatea Tartu, care era grupată la comitetul comsomolist al Universităţii. Printre liderii săi s-a numărat Marju Lauristin - azi o foarte cunoscută politiciană, ş.a. Secretarul comitetului era Sirje Endre, azi om politic şi el, foarte naţionalist, în Isamaaliit. Foarte importantă a fost prietenia mea cu tinerii scriitori din Tartu: Paul-Eerik Rummo, Jaan Kaplinski, Andres Ehin, Ly Seppel şi Mati Unt, desigur, chiar dacă ei sunt dintr-o generaţie cu copiii mei. În pofida acestui fapt, ei au găsit totuşi că "acest moşneag gândeşte ca noi!". Am spus întotdeauna că am primit de la aceşti oameni tineri mai mult decât am putut să le ofer. Eu asiguram în ochii lor legătura cu vechea republică estoniană interbelică, pe de altă parte eram convins că pot să încredinţez acestor tineri nişte "adevăruri absolute". Odată chiar le-am spus că deşi republica burgheză estoniană nu s-a ridicat la înălţimea idealului, ea a fost de un milion de ori mai bună decât regimul sovietic. Acest adevăr constituia un fel de slogan, un credo al cercului nostru.

- Ce ştiţi despre literatura română şi cât de apropiat sunteţi de ea?

- Îmi amintesc cã am scris cândva un eseu umoristic pe aceastã temã. La vârsta de 10 ani, citisem o anecdotã a unui autor italian pe nume Pitti Grilli despre o doamnã româncã la Paris care prefera numai bãrbaþi cu studii înalte. La randevu, ea avea obiceiul sã adreseze o întrebare-test admiratorilor sãi: cine este Mihai Eminescu? Luat pe nepregãtite, unul dintre pretendenþi se duse sã-l întrebe la telefon pe un profesor amic. Profesorul - un rival care încercase mai devreme sã câştige bunãvoinþa doamnei - i-a spus cã Eminescu este un dresor persan de crocodili, înãlþat la gradul de general, care i-a învins pe norvegieni într-o bãtãlie lângã Beijing. Ei, şi când i-a dat acest rãspuns doamnei, tânãrul a primit din partea ei o replicã dispreþuitoare (o spune pe româneşte): "Domnule, ieşi de aici cã mã plictiseşti." Aceastã frazã, la zece ani, a constituit primul meu contact cu cultura românã. Ulterior, interesul meu pentru Eminescu s-a alimentat din texte mult mai serioase şi, fiind filolog, l-am citit în traducere. Unul dintre prietenii mei, marele nostru traducãtor, regretatul Aleksander Kurtna, ştia toate limbile neolatine şi a tradus vreo 4-5 cãrþi din literatura românã. În special clasici: Cezar şi Camil Petrescu ş.a. Aşa am citit din literatura românã. Mai târziu am cunoscut la Struga, în cadrul festivalului de poezie, 4-5 scriitori români. Am vorbit cu ei în francezã, erau nişte oameni foarte simpatici, cu mult spirit, glumeau mereu, dar dacã încercam sã aduc vorba despre politicã, deveneau brusc foarte prudenþi. Se întâmpla în ultimii ani, duri, ai regimului Ceauşescu. Puteai citi pe feþe adevãratele lor gânduri, pe care însã nu îndrãzneau sã le rosteascã. Îi înþelegeam.

- Să revenim în Estonia. În ce măsură mitologia nordică, scandinavă, influenţează literatura estoniană de azi?

- Mitologia noastră este mai mult o pseudomitologie de tip romantic, dar acum au devenit foarte la modă riturile păgâne străvechi, şamanismul. Folclorul nostru a păstrat rămăşiţe ale şamanismului, ele reprezintă cu totul altceva decât miturile scandinave sau cele creştine. Totuşi, asemenea influenţe au pătruns şi în literatura cultă. Noi am avut un poet foarte important şi teolog, Uku Masing, a cărui filozofie susţine că noi, estonienii, am fi un popor nordic, siberian, şi că ne deosebim în chip fundamental de europeni. Este deja o formă de expresie extremă, dar această ideologie nu e lipsită de un anumit impact azi. E normal în condiţii de libertate să existe o ecloziune de viziuni estetice, politice, religioase, cum doriţi. Dintre poeţii noştri de frunte, Jaan Kaplinski, polonez la origine, este un adept al lui Uku Masing şi al ideologiei lui. Nu sunt nici eu indiferent faţă de mituri, dar mie, mărturisesc, îmi place mai mult mitologia antică, unde întâlneşti o doamnă încântătoare, căreia odată i-am dedicat un volum de poezie intitulat "Afrodita de aur".

- Ca fel de a gândi, ca structură psihică, estonianul este mai mult un om al nordului sau unul central-european, să zicem? Cum l-aţi caracteriza din punct de vedere cultural?

- Greu de spus. Foarte important mi se pare faptul că estonianul este luteran. Dintre toate curentele religioase, luteranismul i se potriveşte cel mai bine, în opinia mea. O credinţă destul de intelectuală şi individualistă - asta contează enorm, iar estonianul este un individualist învederat. Deşi nutrim o stimă specială pentru scandinavi, înrâurirea lor nu e singura la noi. Estonienii au multe în comun cu francezii - un detaliu descoperit de scriitorul nostru Johannes Semper, care a scris un eseu interesant pe această temă. De francezi ne apropie tocmai intelectualismul şi individualismul. În plus, literatura franceză a fost întotdeauna foarte iubită în Estonia. Elementele şamanice, precreştine, cum spuneam, ocupă un loc important în conformaţia noastră spirituală. Letonii, de exemplu, nu au aşa ceva, în schimb la noi şi la finlandezi aceste rămăşiţe arhaice s-au conservat într-un mod foarte curios. Dar n-aş defini ca păgân acest strat străvechi, mai potrivit ar fi să-i spunem "panteist", care sugerează o bună relaţie cu natura. Tot aceste ritualuri arhaice, păstrate de pescarii şi vânătorii estonieni, ne deosebesc de franţuji. În limba estoniană sunt mii de cuvinte onomatopeice, intraductibile, cu posibilităţi fantastice de expresie. E un sistem deschis, care inventează mereu noi foneme. Ceva asemănător veţi găsi şi în limba finlandeză. Cred că şi alte limbi mici, de origine ugro-finică, au această calitate. Nu ştiu să existe acest fenomen în limbile neolatine, de pildă în limba română. Dar nu cred că aveţi o mie de cuvinte onomatopeice, poate douăzeci-treizeci, nu mai mult.

Pagina precedentă

1 2 3 4

Următoarea pagină