Testul pe care dorim să-l trecem cu o ardoare adolescentină în faţa occidentalilor este de neînţeles pentru ei, care sînt obişnuiţi să trăiască într-o (4)

V.G.: - Cum ţi se pare imaginea culturii basarabene în România după ྕ? Au intelectualii români o percepţie "justă" a efortului nostru cultural? În ce măsură prejudecăţile, lenea intelectuală, inerţiile de gîndire prejudiciază unei cunoaşteri reciproce mai bune şi unui schimb de valori culturale profitabil pentru ambele părţi?

V.T.: - Să o luăm metodic. În primul rînd ar fi potrivit să ne întrebăm dacă a existat în general o imagine a culturii basarabene în România înainte de ྕ. Şi acum, după zece ani de la deschiderea frontierei, mai întîlnesc intelectuali români care îşi mărturisesc surpriza de a descoperi o cultură de expresie românească în stînga Prutului. Din această perspectivă progresul este evident. Că această imagine este fragmentară, superficial percepută, oarecum exotică, că nu coincide întotdeauna cu cea "adevărată" în sensul în care o cunoaştem noi, cei dinăuntrul acestei culturi, mi se pare o problemă care ar merita o discuţie aparte. Cu condiţia ca interesul să nu fie unilateral. Este de înţeles că sîntem sensibili la imaginea pe care o proiectăm în afară: nu ne este deloc indiferent dacă aceasta este deformată sau ignorată. Dar nu crezi că unul dintre impedimentele "cunoaşterii reciproce" ar putea fi şi o nepotrivire a orizontului de aşteptare sau a codului prin care ne percepem unii pe alţii? Noi încercăm, şi nu ne este deloc uşor, să oferim un chip familiar, care ne-ar argumenta asemănarea, iar dincolo oferta noastră ar putea fi înţeleasă ca banală, ca irelevantă, ca un produs mimetic. Este ea, această imagine, suficient de atractivă astăzi? Se distinge oare dincolo de formă, dincolo de limbaj, fondul de originalitate al acestei culturi (atît cît există), interesează contribuţia ei reală la un patrimoniu comun? Merită osteneala de a-l face perceptibil, sau acest fond original se poate impune de la sine? Iar chestia cu "efortul cultural" contează, se pare, doar pentru posteritate. În cazul că acesta nu a fost observat şi dezavuat, în timp util, de către contemporani. Nu te iluziona şi nu ai teamă...

V.G.: - Ce părere ai despre generaţia tînără de intelectuali care se manifestă astăzi în Basarabia?

V.T.: - Cred în generaţia tînără de intelectuali, am toată simpatia pentru mintea lor deschisă şi bunul lor simţ (n-ar prisosi şi altor generaţii). Merită şi trebuie să fie sprijiniţi în lucrurile bune pe care le fac şi înţeleşi în exclusivismul şi chiar în erorile lor. Nu sîcîiţi cu lecţii anoste, nu trimişi mereu în banca din fund, nu pizmuiţi pentru tinereţea şi libertatea pe care şi-o iau cu de la sine putere. Este dreptul şi avantajul lor. Problema generaţiei tinere rămîne aceeaşi, eterna, pentru tinerii din toate timpurile. Sentimentul că lumea începe cu ei, de la ei, că este reductibilă la înţelegerea şi principiile lor. Se cred marţieni, dar ştiu exact că aceasta ţine de SF. Nu le poţi reproşa acest lucru. Şi apoi misiunea lor este alta. Bate anul 2000 la uşă.

V.G.: - Cum parcurgi, ca intelectual, dificultăţile tranziţiei? În ce măsură te provoacă, îţi stimulează apetitul creator, şi în ce grad te descurajează? De ce publici atît de puţin? Pe cînd o nouă carte?

V.T.: - Cu vaga speranţă că se va sfîrşi odată şi odată. Nu am prea mult timp să mă gîndesc la ele. Nu mă las provocată, deşi îmi dau seama că reticenţa exagerată este contraproductivă. Şi descurajantă, ai dreptate. În alte timpuri scriam mai des. Astăzi mă aflu într-o situaţie de serviciu specifică. Există şi alte argumente. Aş putea mărturisi şi eu, asemenea unui coleg de-al nostru, nu de mult, în "Contrafort", că uneori (în meseria de critic, mai ales), te frecventează îndoiala. În timp, aceasta devine deformantă. Mă gîndesc, totuşi, la o carte de eseuri, care va însemna şi nişte răspunsuri de ordin personal la provocările ambigue ale tranziţiei. Mă simt oarecum datoare să adun material pentru o carte despre mişcarea noastră teatrală, pe care o urmăresc îndeaproape. Se fac prea multe judecăţi arbitrare şi speculaţii în legătură cu acest domeniu. Şi se pierde din vedere contextul. Spre deosebire de alţii, nu trăiesc un sentiment catastrofic vizavi de realitatea teatrală. Din alt punct de vedere, reflectînd la această atît de convenţională noţiune de tranziţie, peste care se suprapune cu aroganţă o realitate atît de dură şi încurcată, mă consolez cu ideea unei revanşe. Conform unor teorii, la această etapă a postmodernităţii, pe care, în pofida evidenţelor, nu o vom putea ocoli nici noi, esteticul are o tendinţă manifestă de a se extinde peste sfera socialului. Acesta din urmă ajunge astfel să fie văzut ca o "specie a culturalului". Ce raporturi se vor stabili şi cum va arăta după această răsturnare spectaculoasă societatea, cultura, omul de cultură în acest cadru sofisticat al viitorului este greu de presupus.

Dar merită să credem într-o schimbare.

Chişinău, decembrie, 1999

Pagina precedentă

1 2 3 4