|
Îmi cer iertare pentru această platitudine, dar patriotismul este ceva frumos şi înălţător, ţine de fiinţa intimă a fiecăruia dintre noi, dar nu este o profesie. Şi nici o funcţie. Nu dă măsura competenţei, nu poate înlocui informaţia, nu girează statura morală. Acolo unde nu este sprijinit sau motivat de fapte concrete este un soi de activitate de amatori. Nu aş vrea să generalizez, dar şi în materie de presă culturală la noi "bătălia" se dă, după toate aparenţele, anume pe linia care desparte un amatorism (diletantism) perpetuat de-a lungul anilor de construcţie comunistă şi un proces inevitabil de profesionalizare în cadrul căruia se operează cu un instrumentar adecvat, cu o informaţie mai mult sau mai puţin la zi, şi nu cu aproximaţii, impresii sau efuziuni sentimentale. În termeni mai prozaici, ceea ce ne-a lipsit şi ne mai lipseşte încă (situaţia se agravează din altă parte) nu este atît patriotismul, cît dorinţa şi priceperea de a face ceva palpabil pentru Patria noastră. Deşi, îmi dau seama că totul se reduce pînă la urmă la modul în care vezi lucrurile. Adică reacţionezi adecvat, cu luciditate, la această "provocare a complexităţii" sau te cramponezi de noţiuni salvatoare şi faci fixaţii pentru false conflicte. Din păcate, aceste tensiuni inutile şi ruinătoare nu se rezumă doar la violenţe gramaticale.
V.G.: - Ai organizat la revista "Sud-Est" mai multe simpozioane cu participare internaţională. Cum ai evalua rezultatele acestor dezbateri? În ce măsură ţi-au confirmat aşteptările contribuţiile intelectualilor din Vest? Crezi că putem oferi o tematică interesantă interlocutorilor noştri din Occident? Crezi că dilemele identităţii noastre şi ale locului pe care încercăm să ni-l definim pe harta Europei interesează cu adevărat pe cineva acolo?
V.T.: - Într-adevăr, Colocviile revistei "Sud-Est" au reprezentat nişte bune prilejuri pentru a pune în dezbatere teme de larg interes în lumea intelectualilor. Şi fiindcă tot vorbim de adecvare, sper că îţi mai aminteşti cum a reacţionat chiar echipa voastră la una din primele ediţii ale "Colocviilor" ("Contrafort"-ul încă nu apăruse), cînd am reuşit să-i invităm pentru prima oară la Chişinău pe Andrei Pleşu, Nicolae Breban şi alţi intelectuali români de marcă? Poate mi-ar fi plăcut mai mult, dacă şi-ar fi confirmat reciproc aşteptările în primul rînd intelectualii noştri. Colocviile au fost pretexte pentru a intra într-un dialog cu reprezentanţii altor culturi şi pentru a reflecta pe marginea unor probleme şi unor dileme mai generale. Nu s-au pus în discuţie probleme locale, deşi uneori experienţa locală era firesc să se reverse în luări de cuvînt pătimaşe, în declaraţii patetice, în diatribe chiar. Era şi o formă necesară de descărcare în tensiunea acelor ani. Ultima ediţie, cea de anul trecut, a decurs, după cum ştii, la o altă temperatură. Felul în care ne percep străinii şi măsura în care putem oferi ceva demn de interes pentru ei este un subiect delicat. Sînt lucruri care ar putea să-i intereseze. Există altele faţă de care manifestă doar o atenţie politicoasă, sau o indiferenţă mai bine sau mai prost camuflată, reticenţă. Nu-i putem condamna pentru asta. După cum cred că acest test, pe care dorim să-l trecem cu o ardoare adolescentină în faţa occidentalilor este de neînţeles pentru ei, care sînt obişnuiţi să trăiască într-o lume pluralistă, educaţi să accepte şi să aprecieze diferenţa. Dacă sîntem sau nu competitivi într-un domeniu sau altul este în primul rînd problema noastră. Şi noi va trebui să-i găsim, în timp, soluţia.
V.G.: - Eşti viceministru al Culturii într-o perioadă în care a gestiona cultura în Republica Moldova este extrem de greu. Munca la minister este minată, bănuiesc, şi de balansările de algoritm politic care zdruncină în ultimul timp puterea executivă de la Chişinău. Putem vorbi, în această situaţie, de o continuitate în activitatea ministerului? Nu e recomandabil ca personalul instituţiei să fie alcătuit din profesionişti, adevăraţi oameni de cultură, şi nu din reprezentanţi sau simpatizanţi ai partidelor aflate la guvernare?
V.T.: - Continuitatea, din păcate, nu este un obiectiv care se pune. Jocul democratic, mai ales unul în stare incipientă ca al nostru, presupune sau include şi aceste oscilaţii de algoritm. Este o realitate a vieţii politice. Nu discutăm calitatea ei. Depinde ce înţelegem prin continuitate în acest context. Voi fi directă. În majoritatea ministerelor, şi nu numai în cel al Culturii, elementul de continuitate este asigurat, fără probleme, de prezenţa masivă a unor funcţionari cu stagiu, care au supravieţuit mai multor guverne şi mai multor modificări de structură. Sînt printre ei persoane a căror experienţă, dar şi receptivitate la schimbare, servesc în sens pozitiv cultura în aceste dificile condiţii. Sînt şi dintre cei pe care i-a prins în diverse funcţii timpul, conjunctura, irepresibila noastră inerţie, legislaţia în vigoare. Există, bineînţeles, şi reprezentanţi, simpatizanţi şi simpatizaţi - cum altfel? Formal, toţi se consideră profesionişti în calitatea lor de funcţionari. Competenţa în domeniu este altceva. Ar fi ideal să vină mai mulţi oameni de cultură în această activitate. Dar... La noi, statutul de funcţionar public este încă unul ambiguu. S-au adoptat nişte legi, care, din cauze bine cunoscute, nu se pot aplica. Posibilităţile de soluţionare a numeroaselor probleme cu care se confruntă cultura sînt limitate. Pentru o muncă prost remunerată efortul este dublu, triplu. Iar satisfacţiile de ordin profesional, din aceleaşi motive, sînt minore. Dacă ai avut în vedere continuitatea la nivelul conducerii ministerului în sensul existenţei unor strategii culturale coerente, bine direcţionate, a elaborării unor programe de lungă durată, care ar urmări o reformă radicală de structură în domeniul culturii, posibilă doar în timp, garantată de o stabilitate la nivelul factorilor de decizie şi de o acoperire economică pe măsură, consideră că ţi-am răspuns la întrebare printr-o precizare, pe care nu mi-ai cerut-o explicit.
|
Valentina Tăzlăuanu
Inapoi la cuprinsul numarului