"Braţul de fier" (II)

Era un birou enorm, cu o masă lungă şi scaune multe pe din părţi (desigur, mi s-a părut aşa: nu era decât o banală încăpere! Ulterior în acel local s-a aflat o vreme Uniunea Scriitorilor şi am umblat destul pe acele holuri). M-a introdus un instructoraş, pe numele lui Isac, care s-a aşezat pe un scaun în partea cealaltă de masă, mie spunându-mi să stau pe cel de vizavi, adică dinspre uşa pe care intrasem. Oarecum dezorientat, m-am executat, copleşit de imensitatea acelui spaţiu, care mi se păru un acvariu, în care dădea năvală lumina prin nişte ferestre nalte, iar eu ca un minuscul peştişor băgat acolo... În doar câteva secunde am trăit un acut sentiment de aşteptare. Ce aşteptam? Să văd ce avea să se întâmple? Adică: să vină şeful de secţie... tovul, care îmi acorda audienţă - peştele cel mare care... să mă înghită pe mine, peştele cel mic? Nu cred să fi fost prea intimidat. Dovadă faptul că atunci când, în sfârşit, îşi făcu apariţia - ţâşnind brusc dintr-o uşă laterală, şi ea enormă - şi veni direct la mine (fără "bună ziua" sau aşa ceva, la ei asemenea lucruri debutau prin atacuri fulgerătoare, pentru a-l strivi pe adversar, şi cine eram eu, dacă nu unul dintre aceştia?), punându-mi în faţă, pe masă, o foaie cu un text bătut la maşină pe ambele părţi şi întrebându-mă cu voce tunătoare-acuzatoare: "Cine a scris asta?!", eu nu m-am pierdut deloc. Am luat-o, calm, şi aşa cum şedeam (s-ar fi cuvenit să mă ridic, oricum, eram un musafir, dar nu am făcut-o), am început să citesc ceea ce scria acolo. Ce scria? Sus indicată instituţia/instanţa căreia era adresată acea scrisoare, şi anume: Comitetul central al p.c.u.s., ceea ce m-a făcut curios peste seamă (mi-am zis: ia te uită de câtă încredere mă bucur eu - să mi se facă cunoştinţă cu mari secrete!). Textul propriu-zis relata despre starea de spirit foarte agitată din republică şi, anume, despre acţiunile antinaţionale ale forului de partid republican, care a pornit o campanie împotriva... Cam acesta era fondul acelei plângeri la forul de partid suprem asupra celui din reseseme, care plângere, bineînţeles, fusese retrimisă la Chişinău nu spre a se găsi o rezolvare şi a fi sancţionaţi cei vizaţi, ci spre a se afla jălbaşii şi a fi ei pedepsiţi, aşa cum se obişnuia în practica sistemului totalitar. Un singur detaliu mi s-a întipărit în memorie (l-am reţinut pentru că surprindea o situaţie mai mult decât elocventă - de-a dreptul generală!) şi anume: autorul (autorii?) menţiona printre alte multe argumente privind unitatea cultural-spirituală a populaţiei din reseseme şi Republica Populară Română şi faptul că, bunăoară, la Chişinău, dacă treci pe stradă, vei auzi din mai fiecare fereastră deschisă muzică transmisă de postul de radio Bucureşti... Or, cu ce drept conducerea de partid din reseseme caută să înalţe un zid între?... Eu citesc, desigur, cu interes crescând acest text, care vorbeşte adevărul pur, cufundându-mă din ce în ce mai mult în lectură, de parcă m-aş afla la bibliotecă, dar tovul îşi pierde răbdarea şi intervine nervos: "Ei, spune: cine a scris mârşăvia asta?" Dau din umeri: "Dar nu este... la sfârşit... iscălitura?" Şi întorc foaia să văd. Nu reuşesc decât să observ că, într-adevăr, respectivul text nu este semnat şi, într-o fracţiune de secundă, licăresc prin mintea mea câteva nume de persoane dintre intelectualii de marcă şi curaj, care ar fi putut şi ar fi cutezat să facă un asemenea demers, dar pe loc m-am scuturat: de la mine vrei să afli?... Şi pentru prima dată de când intrasem în acest birou am ridicat capul şi mi-am întors privirea către ŞEFUL SECŢIEI IDEOLOGIE A C.C. AL P.C.M. MEDVEDEV ALEXANDR IVANOVICI, cunoscut ca "braţul de fier" al ideologiei - avea în loc de mână o proteză grea. Cel la care atâta vreme s-a zbătut să mă convingă să vin în audienţă binevoitorul Ion Josul şi de care depindea soarta mea de mai departe, - să fiu odată şi odată luat la vreun serviciu ori să umblu în continuare ca un paria... Să vedeţi ce reacţie a avut la răspunsul meu - o explozie de sarcasm şi de jubilare totodată. Sarcasm pentru că s-a adeverit bănuiala lui: ştia dinainte că eu, ca un naţionalist ce sunt, nu îi voi trăda în nici un caz pe autorii acelei "fiţuici neruşinate", dar şi jubilare, pentru că s-a adeverit o dată în plus falsul acuzaţiilor ce sunt aduse conducerii de partid a reseseme şi, în speţă, secţiei de ideologie...Aici urmează ceva, care avea să prevestească desfăşurarea ulterioară a amuzantului spectacol al audienţei, care avea ca scop final convertirea mea de la un naţionalism orb şi mărginit la un internaţionalism proletar de cea mai înaltă probă. Scenariul, fără nici o îndoială, fusese dinainte confecţionat şi nu de altcineva decât de... instructoraşul care şedea ţeapăn în faţa mea şi-şi nota totul.

"Auzit-aţi impertinenţă? prinse a se agita şi a vocifera Marele Ideolog umblând cu pas nervos încolo şi încoace de-a lungul mesei la care şedeam eu şi... acel Isac (ca la vreun an am auzit că şi-a dat obştescul sfârşit - se vede că nu i-a priit munca într-un sector atât de toxic ca cel al ideologiei!). Se bat astăzi cu pumnul în piept că au luptat în ilegalitate, dar de fapt ce făceau ei?" (Marele ideolog mă fixă cu privirea spre a mă atrage de partea punctului său de vedere. A, mi-am zis, îi are în vedere pe ilegaliştii basarabeni, care pretind că sunt nedreptăţiţi de către komuniştii ruso-sovietici, nefiind admişi în funcţii nalte de conducere). "Se adunau într-o casă, undeva pe la Buiucani, şedeau cu ferestrele astupate şi beau cafele, pălăvrăgind ei în- de ei, iar acum se dau drept mari luptători pentru puterea sovietică"... Stop, mi-am zis, se pare că înţeleg încotro bate tovul: că, adicătelea, acea jalobă la centru ar fi fost ticluită de aşa- zişii ilegalişti basarabeni. Oricum, dacă nu supoziţia, măcar comentariul merită să fie reţinut.

1 2 3 4

Următoarea pagină