Vitalie Ciobanu

Zăpuşeala din ultimele zile îmi dă tot mai mult senzaţia de irealitate. Când ai 35 de grade în casă, contururile obiectelor încep să plutească, se dizolvă asemeni materiei din nuvela „Oraşul topit” a Anei Blandiana. Lumina soarelui pare miere incandescentă scursă din potirele urgiei dumnezeieşti. Cineva smulge peceţile judecăţii, iar noi, moleşiţi de căldură, îi urmărim impasibili mişcările: ritualul nu ne mai impresionează, nu înseamnă nimic pentru noi. Ne obişnuim cu viaţa la tropice, învăţăm detaşarea, exersăm indolenţa: zone întregi din ţară se vor deşertifica, acolo unde a fost pământ negru în doar 10 ani vom călca pe nisip. Ei şi? S-au tăiat pădurile în nebunie, de-au pornit malurile râurilor la vale, nu e problema noastră. Vom urmări ştirile la televizor, şi dacă ne vom plictisi, vom schimba canalul. Sub impactul căldurii insuportabile, desluşirea treburilor publice seamănă cu tentativa de a curăţa un geam ce se abureşte mereu, exerciţiul puterii politice – o probă de înot în ulei. În România, măcar te mai distrezi urmărind conflictul dintre preşedinte şi premier, deşi această veselă hârjoană a ajuns, mai nou, să le otrăvească zilele şi românilor basarabeni, care după ce se ştiau prizonieri ai poftelor geopolitice ale Rusiei, s-au trezit, subit, ostatici ai confruntărilor surde dintre centrele puterii de la Bucureşti. De ce să le dăm cetăţenie basarabenilor, ca să voteze cu Băsescu?… Mărturisesc că acest argument, pe care nu-l prevăzusem în strategia temporizărilor operate de autorităţile române, m-a lăsat mut. Oricum ai replica, nu vei reuşi să urci la altitudinea acestui raţionament… cu bătaie lungă.
În Moldova, seceta anunţă o explozie a preţurilor la produsele alimentare de bază. În pieţele din Chişinău legumele sunt mai scumpe ca niciodată, lumea aşteaptă înfricoşată iminentele scumpiri la curentul electric, dictate de ucraineni, şi cele de la gaze, decise de ruşi. Politica prutonistreană e în derivă. Marile bătălii electorale au rămas în urmă, puţini îşi mai aduc aminte de ele. Ca şi altă dată, singurul care mai menţine interesul în branşă, dând o pâine de mâncat ziariştilor, este preşedintele Voronin. Dar şi cu el în ultimul timp se întâmplă ceva. Atmosfera încinsă de afară, pesemne, provoacă serioase dificultăţi instalaţiilor de aer condiţionat din incinta prezidenţială, inducând locatarului accese de melancolie. Aşa, mai dăunezi, dl Voronin i-a convocat pe ambasadorii occidentali la Condriţa, reşedinţa sa de vară, pitită în inima codrilor, pentru a-i întreba de ce ar crede domniile lor că el, preşedintele Republicii Moldova, nu ar fi patriot? De ce îl tratează Europa cu atâta suspiciune, cu atâta lipsă de încredere, de ce nu acceptă strădaniile sale de a rezolva conflictul transnistrean printr-un dialog separat cu Rusia? El, Voronin, e gata în orice moment să-şi prezinte demisia, dacă acesta ar fi preţul „reîntregirii ţării”. Liderul comunist e mulţumit că măcar a reuşit să convingă Uniunea Europeană de relele intenţii ale României, care vrea să-l lase fără supuşi. Kalman Mizsei, în realitate, ne spune dl Voronin, nu a făcut decât să repete, la Bucureşti, conţinutul reclamaţiilor sale, expuse la Bruxelles. „Mă bucur că am reuşit să zădărnicesc deschiderea centrului de vize Schengen la Chişinău, propus de România, a plusat şi mai recent Voronin la o emisiune pe un post de televiziune moldovean, care emite în rusă. Românii vroiau să hotărască ei cine dintre moldoveni are voie să intre în Europa şi cine nu, acum să-şi mai pună pofta în cui!” În aceeaşi emisiune, tot mai excedatul de căldură preşedinte şi-a vărsat nervii pe Opoziţie, care i-a „furat” mai multe oraşe şi raioane cu prilejul ultimelor alegeri locale, şi s-a răstit la cei ce se plâng că guvernul nu le repară drumul de la Hânceşti. „V-aţi ales primari democraţi, ce-aţi vrut? Să vă rezolve ei problemele!” Făcându-se ecoul aceloraşi frustrări electorale, premierul Tarlev a anunţat administraţiile necomuniste din teritoriu să nu aştepte grâu din rezerva de stat, să-şi facă propriile rezerve de cereale, că d-aia au fost votaţi.
Impresionat de ravagiile încălzirii globale, preşedintele Voronin nu putea să ignore transcendenţa în retorica ultimelor zile. Preoţii de la Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei ruse, au aflat astfel chiar din gura şefului statului, care îi convocase pentru a se asigura de sprijinul politic al Bisericii Ortodoxe, că primul comunist al lumii a fost Iisus Christos, întrucât „doctrinele noastre se aseamănă, nu veţi găsi nici un cuvânt de rău despre comunişti nici în Vechiul şi nici în Noul Testament…”
Nu e din „Vacanţa mare”, e din politica moldovenească. Feriţi-vă capul de razele soarelui! Canicula provoacă distorsiuni ale ritmului cardiac şi tulburări în percepţia de sine a multor persoane.

Una din neplăcutele revelaţii cu care a trebuit să ne acomodăm, în Basarabia, după 1989, îndeosebi în ultimii ani, au fost afirmaţiile unor reprezentanţi occidentali privind „originalitatea” identităţii moldoveneşti, orgoliul diferenţei de care ar trebui să ne lăsăm locuiţi în raport cu România, despre „multiculturalismul” ca marcă indelebilă a Republicii Moldova. „Voi sunteţi altfel, ne spuneau ei, lăsaţi-o mai moale cu „românismul” că-i speriaţi pe transnistreni, care nu vor mai dori să revină sub jurisdicţia Moldovei.” În acelaşi timp, sfătuitorii noştri din Vest atrăgeau atenţia României să-şi mai tempereze atitudinea de „frate mai mare”, pentru că răneşte sensibilităţile de balerină ale autorităţilor moldoveneşti.
Acelaşi „pachet” de reproşuri şi poveţe l-a livrat, recent, autorităţilor române dl Kalman Mizsei – reprezentantul UE în Republica Moldova. Adăugând şi o observaţie dictată de ultimele evoluţii: Bucureştiul ar trebui să-şi înăsprească legislaţia privind cetăţenia română acordată moldovenilor, întrucât prea mulţi dintre ei îşi doresc paşaport românesc pentru a pleca să muncească în Europa Occidentală, aspect ce deranjează atât Chişinăul, cât şi Bruxelles-ul. Dl Mizsei nu a rostit nici un cuvânt de rău la adresa regimului Voronin – adevăratul responsabil pentru exodul basarabenilor – şi nu a îndrăznit să critice Rusia, prezentă în Republica Moldova cu trupe şi armament greu fără nici-o bază legală, ignorându-şi propriile angajamente internaţionale, supunând Republica Moldova celui mai oribil şantaj politico-economic din câte le-a suportat aceasta după colapsul URSS-ului. România e de vină, cine altcineva?!…
Kalman Mizsei nu este primul şi, probabil, nici ultimul funcţionar european, care după ce îşi preia, într-un mod cât se poate de promiţător postul la Chişinău („promiţător” pentru speranţele noastre de democratizare), împrumută într-un mod jenant retorica gazdelor sale moldoveneşti. Acestea din urmă ştiu să fie convingătoare, mai bine zis, o ştiu cramele de la Cricova, unde au fost „dizolvate” în Negru de Purcari pretenţiile multor emisari UE şi OSCE, sosiţi în inspecţie prin zonă. Nu putem interpreta vorbele dlui Mizsei decât astfel: „valorile europene” se opresc la Prut, mai departe se întinde o altă împărăţie, cu reguli diferite, pe care Bruxelles-ul înţelege să le respecte. Mai departe e Rusia, „deşertul tătarilor”, labirintul din Creta. Nu deranjăm Minotaurul, îi servim tributul de est-europeni, pentru liniştea şi confortul nostru. Un lucru mai trist e că acest mesaj emană de la un diplomat originar dintr-o ţară fostă comunistă, care ştie – trebuia să o fi auzit la şcoală! – cum e să fii abandonat de „lumea liberă”, de Occidentul în numele căruia fraţii tăi mureau pe străzile Budapestei, în 1956, ciuruiţi de gloanţele sovieticilor.
Kalman Mizsei şi cei care îi susţin demersul fac referiri la cadrul legal existent azi în Uniunea Europeană, considerând improprii şi caduce factorii de natură istorico-morală (şi „sentimentală”, mai adaugă ei, cu dispreţ, de parcă ar rosti un cuvânt infamant), factori din perspectiva cărora statul român acordă cetăţenie basarabenilor. Or, basarabenii, precum bine se ştie, nu au renunţat de bună voie la cetăţenia română – au pierdut-o ca urmare a agresiunii staliniste din 1940. Exact la fel, adică tâlhăreşte, le-au fost luate românilor de-o parte şi alta a Prutului casele şi moşiile de către comunişti după război. Sunt crime din aceeaşi categorie, dle Mizsei! Dacă nu recunoşti validitatea acestor „sentimentalisme”, atunci, ca să fii logic până la capăt, ar trebui să pedepseşti Germania pentru faptul că acordă compensaţii urmaşilor evreilor ucişi în Holocaust, sau să-i ceri anularea legii prin care etnicii germani din fostul spaţiu sovietic sunt încurajaţi să se mute cu traiul în „patria strămoşilor”. Ar trebui să declari nule şi neavenite toate măsurile reparatorii pe care le-au adoptat guvernele democratice din Europa Centrală şi de Est după 1989, ca parte a revenirii la normalitate. Dacă însă recunoşti aceste drepturi unora şi le refuzi altora, înseamnă că introduci o discriminare în interiorul Uniunii Europene, înseamnă că împarţi ţările-membre în naţiuni de gradul 1 şi în naţiuni de gradul 2, recomandu-le acestora din urmă, vorba lui Jacques Chirac, să nu rateze şansa de a-şi ţine gura.
Uniunea Europeană, sau unii dintre oficialii săi, sunt gata să le ia moldovenilor singura soluţie existenţială pe care o au – cetăţenia română –, fără a le oferi nimic în schimb. Ni se predă mereu aceeaşi lecţie cinică: tot ce contează în „politica mare” sunt interesele, restul – adică drepturile individuale, valorile democratice, spiritul de justiţie – sunt fleacuri, victime colaterale.

E greu să nu legi vizita din 29 iunie, în Moldova, a premierului român, de adversităţile dâmboviţene. Chiar noul primar de Chişinău, Dorin Chirtoacă, a stimulat aceste speculaţii. Escapada sa fulgerătoare la Bucureşti, întrevederea cu d-nii Videanu şi Băsescu a fost luată în furci de presa comunistă, care l-a acuzat de servilism pro-român. Neparticiparea lui Chirtoacă la întâlnirea de la Ambasada României cu premierul Tăriceanu – colegul său de doctrină liberală – de data aceasta a oferit prilejuri de nemulţumire şefului Executivului român. Spre deosebire de unii care au salutat „intransigenţa” lui Chirtoacă, eu consider, dimpotrivă, că refuzul său de a se întâlni cu premierul Tăriceanu a fost o greşeală, indiferent de pretextele invocate. Tânărul primar nu ar trebui să dea senzaţia că polemicele dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu „au trecut Prutul”. El nu ar trebui să permită ca interesele generale ale locuitorilor urbei, în care are atâtea de rezolvat, să fie confiscate de luptele politice de la Bucureşti, întrucât e calea cea mai sigură de a le compromite.
Singura competiţie acceptabilă dintre d-nii Băsescu şi Tăriceanu în Moldova este una care ar produce fapte, nu vorbe. Bunele intenţii ale oficialilor români au fost consecvent sabotate de autorităţile comuniste, de aceea este preferabil să nu se mai facă promisiuni imprudente, ci să se remedieze lucruri ce stau la îndemâna administraţiei române. De pildă, situaţia vizelor şi simplificarea Legii cetăţeniei române pentru basarabeni. Spre deosebire de preşedintele Băsescu, venind la Chişinău, premierul Tăriceanu nu a riscat să treacă pe la Consulatul României, probabil pentru a nu se indispune. Însă ar trebui să ştie că în Moldova Zidul Berlinului s-a instalat la Consulatul Român. Mai nou, fără a oferi nici un fel de explicaţii, angajaţii de acolo eliberează vize moldovenilor doar cu durata maximă de 6 luni, chiar dacă ai paşaport valabil încă trei ani înainte. Poţi să demonstrezi că ai deplasări frecvente la Bucureşti în interes de serviciu: nici un fel de acte, nici un fel de dovezi din partea instituţiilor culturale din România cu care colaborezi nu vor putea înfrânge indolenţa funcţionarilor de la Consulat: ei preferă, absurd, să îngroaşe rândurile celor care adastă câte 8-9 ore la porţi, probabil dintr-o plăcere psihanalizabilă de a dispune de nişte oameni în suferinţă. Chiar nu poate fi schimbată această atitudine?
Un proiect în care intervenţia statului român nu necesită aprobările Chişinăului ţine de starea jalnică a gării Filaret din Bucureşti. Aici sosesc autobuzele şi microbuzele cu pasageri din Basarabia şi tot de aici pleacă îndărăt. Este „poarta” de acces în România, primul element de imagine a ţării pentru numeroşi moldoveni. Şi această „poartă” arată îngrozitor: o clădire jerpelită, murdară, bântuită de câini vagabonzi, manele şi indivizi care se înjură de mama focului în jurul meselor cu băutură. Dacă dl Băsescu, înainte de a fi ajuns preşedinte, şi-a asumat meritul de a fi renovat şi igienizat Gara de Nord, de ce nu ar face acelaşi lucru la Filaret primarul Videanu? Sau poate Ludovic Orban, ministrul Transporturilor, dacă are vreo atribuţie administrativă în această privinţă? Să faci ceva concret, să spui: uitaţi, aceasta-i isprava mea, ştiţi cum arăta înainte Filaretul – era o ruină – acum e una dintre zonele capitalei de care nu mi-e ruşine, nici mie ca primar sau ministru, nici vouă, ca locuitori sau oaspeţi ai Bucureştiului.
Un proiect ambiţios, în care România şi-ar putea proba capacitatea de membru-UE în relaţia cu Moldova, este schimbarea ecartamentului de cale ferată pe segmentul Chişinău-Ungheni. De 16 ani se vorbeşte pe această temă, dar trenurile tot mai stau câte trei ore la graniţă pentru a li se schimba roţile. Dacă această propunere, fireşte şi banii, ar veni de la Bruxelles, opoziţia oficialilor moldoveni faţă de un asemenea proiect strategic de conectare a Moldovei la Europa nu va mai putea fi susţinută cu aceeaşi consecvenţă.
Şi un ultim exemplu, de sezon. De câtva timp din alimentarele basarabene a dispărut berea românească, foarte apreciată pentru calităţile ei gustative. Apă minerală se mai găseşte, berea nu. „Ursus”, „Timişoreana”, „Silva” sau mărcile occidentale fabricate în România, cum sunt „Tuborg”, „Stella Artois” sau „Carlsberg”, au fost încet dar sigur dislocate de berea rusească şi cea ucraineană, adesea purtând pe ambalaj aceleaşi însemne occidentale. România a pierdut aici un război economic, un război ce nu a făcut încă subiectul de investigaţie nici al autorităţilor, nici al presei de-o parte şi alta a Prutului.
Iată destule probleme cu Basarabia, în care orgoliul autorităţilor române şi-ar afla un generos teren de competiţie. Numai să vrea.