|
Revista bucureşteană Teatrul azi, nr.8-10/2001, conţine un important grupaj de texte despre viaţa teatrală din Basarabia. Constantin Paraschivescu şi Oana Borş scriu comentarii pertinente după vizita lor la Chişinău, ocazie cu care au cunoscut diferiţi oameni de teatru - atâţia câţi au mai rămas în urbea de pe Bâc! Două interviuri, cu actorul Vlad Ciobanu şi cu scriitorul Dumitru Crudu, se desprind din contextul mediocru al lumii noastre teatrale. Vlad Ciobanu confirmă, prin felul cum răspunde la tirul încrucişat al întrebărilor lui Costin Manoliu şi Valentin Protopopescu, că este unul din puţinii actori reflexivi pe care îi are teatrul basarabean, un actor care cunoaşte şi preţuieşte semnificaţiile cuvântului, şi care reuşeşte să facă din mărturisirile sale o meditaţie sinceră şi curajoasă, nu un show egolatru, aşa cum se întâmplă deseori cu actorii basarabeni. După ce numeşte - generos - câţiva actori buni de la Chişinău (Igor Caras, Petru Vutcărău, Angela Ciobanu, Gheorghe Pietraru...), cel mai memorabil Hamlet din istoria de până acum a teatrului basarabean spune: "Chişinăul se poate lăuda cu mai mulţi actori foarte buni. Problema teatrului nostru e alta. Avem foarte puţini regizori de valoare, iar regizorii buni din ale părţi costă mult. Nu avem bani pentru a invita regizori importanţi nici măcar din România".
Din interviul lui Dumitru Crudu, aflăm că acesta a scris peste 30 de piese, iar Arthur Miller este dramaturgul pe care îl apreciază în mod special. Autorul "Falsului Dimitrie" mărturiseşte că a fost influenţat la început de teatrul absurdului, iar acum scrie neîntrerupt - "nu mă pot opri" - sub paradigma "fracturismului", un curent literar destul de abscons ca ideologie de creaţie, care nu poate fi explicat în termeni inteligibili nici măcar de creatorii lui - Marius Ianuş şi Dumitru Crudu. Între timp Ianuş, epuizat de scandalurile pe care le provoacă în lumea literară românească, fără ca cineva să-l ia în seamă, s-a lăsat de fracturism, încât Dumitru Crudu riscă să rămână singur pe baricade. Oricum, indiferent de "curentul literar" pe care îl slujeşte, Dumitru Crudu anunţă câteva teme interesante pe care le urmăreşte în scrierile sale: "Mă interesează problema "ţapilor ispăşitori", personaje caracteristice vremurilor pe care le trăim. Mereu se dă vina pe altcineva. Mereu, un inocent îi absolvă pe ceilalţi de responsabilitate, de implicare, de participare. De asemenea, sunt preocupat de "oamenii din umbră", de fabricarea "realităţii" de către mass-media, de către lumea politică. (...) Sigur, există pericolul ca piesele mele să se învechească repede, dar în acest moment aşa înţeleg eu a scrie teatru şi riscurile mi le asum". Personal cred că riscurile "teatrului" lui Crudu, destul de sărac ideatic, vin din scriitura sa "grăbită" şi multă, abundentă şi destul de neîngrijită, care sufocă uneori "subiectul", sau ceea ce se vrea "subiect". Ultima sa carte, Salvaţi Bostonul ("Salvaţi Philadelphia" ar fi sunat mai bine, cu mai mult respect pentru muzicalitatea limbii - nota mea), publicată pompieristic de fundaţii, jurii şi edituri, care nu prea citesc cu atenţie textele "premianţilor", este o dovadă în acest sens. Şi după 1989 scriitorul basarabean - indiferent dacă este postmodernist, tradiţionalist sau ... fracturist - are nevoie de un bun (competent şi onest) redactor de carte. Altfel ne vom trezi că am lansat pe piaţă, fără să vrem lucrul acesta, un nou curent literar: neglijismul sau maculaturismul. Rămâne doar să ne decidem, prin vot democratic, asupra termenului.
Mircea Iorgulescu a revenit la cronica literară, după o lungă perioadă în care s-a consacrat muncii de ziarist, făcând pentru radio (Europa Liberă) şi presa scrisă excelente comentarii socio-culturale, încercând şi reuşind să reabiliteze în aceşti ani calitatea presei româneşti, invadată de vulgaritate şi amatorism. De la începutul lunii decembrie, Revista 22 publică săptămânal cronici semnate de scriitorul stabilit, din 1989, în Franţa. Între primele cărţi comentate acum de Iorgulescu s-au numărat: Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică - lista lui Manolescu (3 volume), şi Adriana Bittel, Întâlnire la Paris, un superb volum de proză, despre care a scris şi revista noastră în numărul trecut. Iată câteva fragmente, "marca Iorgulescu", despre cei doi autori şi cărţile lor. Despre Nicolae Manolescu: "Sigur pe sine, dezinvolt, cu un limbaj critic elegant şi îngrijit, dar niciodată preţios, contrastând puternic, orbitor chiar, cu împiedicata, anosta limbă de dare de seamă a altor cronicari, N. Manolescu s-a impus aproape instantaneu şi incontestabil. Trei erau calităţile cele mai izbitoare ale noului cronicar. Cea dintâi, bucuria de a scrie despre cărţi, de a-şi comunica impresiile direct, cu o fermecătoare prospeţime inaugurală; a doua, plăcerea diagnosticului rapid, entuziast şi ferm (chiar şi aşa cum sunt puse în procustiana culegere de acum, tot se poate vedea cum foiletoanele lui din anii '60 sunt pline de "excepţional" şi de "extraordinar"); în sfârşit, afirmarea mai mult orgolioasă decât ostentativă, a unui eu de nimic inhibat ori crispat. În treacăt fie spus, N. Manolescu a (re)introdus în limba criticii româneşti persoana întâi singular...". Despre cartea Adrianei Bittel: "O carte cum este Întâlnire la Paris infirmă categoric şi spectaculos toate catastrofismele, de serviciu, de protocol sau pur şi simplu leneşe, intrate în rutină, despre prăbuşirea literaturii actuale. Acest delicat volum, de numai o sută de pagini, ilustrează, dimpotrivă, ceea ce s-ar putea numi, inevitabil bombastic, dar în ton cu un anume spirit marţial încă foarte la modă, "rezistenţa literaturii la tranziţie". ... Adriana Bittel descrie, aproape de fiecare dată, un fel de întâlnire inflorescentă cu sine a unui eu comprimat. Când explozie, când refugiu, această identificare se petrece invariabil sub semnul cărţii, al lecturii, al literei chiar."
|
Inapoi la cuprinsul numarului