Cheianu Apoi uşile se deschid si iese Dumnezeu (3)

Bunica m-a ridicat în braţe şi mi-am aprins lumânarea. Bătrânele şi le aprindeau unele de la altele. Şi aşa biserica s-a umplut cu bunici-lumânări şi copii-lumânări. Unele bătrâne ardeau şi lăcrimau. Şi bunica îşi ştergea din când în când ochii cu o batistă. Mai plângăcioase decât toţi erau babele ce nu se puteau ţine pe picioare şi şedeau pe băncile de lângă pereţi. Lumânările lor abia pâlpâiau. Uneori se lăsau cu mare greutate în genunchi, dar înapoi nu se mai puteau ridica. Trebuiau ajutate de alte două bătrâne. Unii copii, văzându-şi bunicile înlăcrimate, izbucneau şi ei în plâns. Câte unul trebuia scos afară. Eu unul mă ţineam tare.

Vroiam să mai gândesc, dar mă dureau genunchii. Şi burta. Şi sufletul. Apoi durerile au dispărut. Peste câteva babe stătea cea mai frumoasă fetiţă din biserică. Când m-a observat şi ea, am început să fac mutre. Mi-a zâmbit şi am simţit că aş vrea să-mi fie mamă. Pe scurt, eram gata să mă însor cu ea.

La sfârşit am stat la coadă la împărtăşat cu miere. "Să pupi mâna lui năşelul, auzi, să pupi mâna lui năşelul", mă cicălea bunica. Şi a mai spus ceva, dar am uitat. Mă fâstâcisem atât de mult, încât am încurcat totul. Dumnezeu mi-a întins linguriţa cu miere, iar eu am vrut să-i pup mâna. Dar când am luat mierea în gură, Doamne, ce acreală. De parcă ar fi fost ceva stricat. Şi-mi nimerise parcă un gândac în linguriţă. Ori o muscă. Dumnezeu se uita atât de aspru la mine, încât am înghiţit gândacul. Unii copii mici însă scuipau totul şi izbucneau în plâns.

Mai târziu, pe drum spre casă, aveam să-i spun bunicăi că e o mincinoasă. Dumnezeu nu mi-a dat miere, da ceva stricat. Şi încă pe deasupra mi-a picat şi un gândac. Bunica mi-a cerut să nu-i zic popii "Dumnezeu" şi că acritura era vin, iar gândacul, nafură. Dar că de fapt e carnea şi sângele lui Hristos.

Ce trebuie să înţeleagă un copil ca mine. Că Dumnezeu l-a tăiat pe Isus Hristos şi-i împarte carnea şi sângele babelor şi copiilor din satul nostru.

În curtea bisericii toţi copiii ronţăiau câte ceva. Unii, biscuiţi ca şi mine. Alţii, câte o bomboană ori chiar o ciocolată. Dar erau şi de acei care se mulţumeau cu câte o felie de pâine unsă cu ceva.

După ce că în biserică babele s-au urâţit la copii şi au plâns, acum păreau atât de blânde şi nu ştiu cum înstrăinate. Ele erau cu ele, iar noi rămăseserăm numai cu noi. Şi deodată bunica a făcut ceva. Nu ştiu cum să spun ce am simţit. A scos din buzunar o ciocolată. Dar una din acelea mari, pătrate, având desenat un căţeluş în două labe. Nimeni nu mai avea aşa ceva. "Ia, puişor, de sufletul mamei mele Eudochia", spuse bunica. Eu, când mi-e bine, e la fel ca şi atunci când mi-e rău. Nu ştiu ce să spun. "Ce trebuie să zici?" întrebă bunica. Am spus "mulţumesc" şi obrajii mi-au luat foc. Dar ea a părut speriată. "Nu se spune "mulţumesc", ci "bodaproste", a zis. M-a chinuit până nu a scos din mine cuvântul acela urât. "Când n-oi fi nici eu, mai spuse bunica, să dai şi tu pomană de sufletul meu."

Nu ştiu, poate că biscuiţi o să dau.

Am băgat de seamă că babelor le vine una-două să vorbească despre "când ele nu vor mai fi". Aşa cum şi pe mine mă interesează ce era până a fi fost eu.

Eu toate le înţeleg, dar chestia că bunica a avut o mamă nu o pot pricepe nicidecum.

Ciocolata bunicăi... Capetele hârtiei nu erau pur şi simplu răsucite, cum se întâmplă la bomboanele obişnuite, ci împăturite frumos în triunghiuri ascuţite. Sub hârtia cu căţeluş nu găseai imediat ciocolata, ci un aurel foşnitor. Nici în el însă nu era ceea ce aşteptai, mai urma o hârtiuţă albicioasă. Iată unde era înfăşată ciocolata-copilaş. Muşcai o bucăţică şi înfăşai copilul la loc pentru o altă zi. Era şi ciocolată, şi copilaş, şi păpuşică. Am mâncat din ea un azi şi multe-multe de mâine. Dar lucrul cel mai bun la ciocolata mea a fost că, odată mâncată, am putut împături hârtia la loc şi era de parcă ar fi fost plină. Când mi se făcea poftă, purtam puţin hârtia cu mine şi era de parcă aş fi mâncat ciocolată. Dacă o mai şi miroseam, aproape mă săturam. Pentru o ciocolată ca aceasta eram gata să merg cu bunica la biserică în fiecare zi.

...Ochii mi se încleie. Între pleoape, rămâne ultimul firicel de duminică. Seara a fugit undeva afară, iar între mine şi ea stă mama. Îmi spune o poveste din copilăria ei. Dacă eu nu am fost niciodată adult, nu înţeleg cum a putut mama să fie copil?

Ce am observat eu. De multe ori adulţii se folosesc de faptul că suntem mici şi ne minciunesc. Acum ştiu bine că nănăşelul Dumnezeu nu-ţi dă miere, ci o acreală. Iar dacă mama mă cheamă într-un loc unde sunt multe jucării ori dau bomboane, înseamnă că mă duce la doctor.

Iar la medic nu-mi place pentru că te simţi rău, iar el îţi face şi mai rău. Bagă acu-n tine. Se spune că dacă nu te tratezi de boli, poţi să şi mori. Pentru mine moartea e o femeie în halat alb.

Pagina precedentă

1 2 3