|
Apoi a intrat bunica. Nici nu am recunoscut-o. Era îmbrăcată aşa cum nu am mai văzut-o niciodată. Ciucurii broboadei negre îi curgeau până la brâu. Mi-am răsfirat fără să vreau degetele printre ei, dar bunica mi-a zis că nu sunt de jucat. Printre ciucuri strălucea o cruce mare cât mâna mea. Bunica mirosea a flori uscate, a podea de lut şi a gaz. Gazul îl foloseşte la lăut. "Mă rog de mă iartă", se rugă ea la mama. "Domnul să te ierte", răspunse mama. După care mi se adresă şi mie cu "mă rog de mă iartă" şi tot ea zise: "spune tare "Domnul să te ierte". Am strigat ce mi-a cerut şi bunica m-a lăudat. "Mergem la năşelul să ne dea miere?" mă întrebă. "Da", am urlat. Şi mai adăugă că baba nu se ştie dacă ajunge şi la anul să se împărtăşească.
"Mamă, dar ţi-ai turnat gaz cu nemiluita", zice mama. "Dă şi tu cu ceva", spune bunica şi mama deschide sticluţa cu colonie. Suflă din ea şi bunica dispare într-un nouraş de parfum. "Ca pe-o fată mare", zice ea. Mă bag şi eu în aburul mirositor.
Pe drum spre biserică bunica dă bineţe la toată lumea. Se vede bine unde mergem, dar toţi întreabă: "la biserică?". Iar bunica se interesează la cei care ne vin cu căldări în întâmpinare: "la fântână?".
Lângă magazin mă pune să aştept afară. Pricep că o să-mi cumpere ceva dulce. Se gândeşte că, dacă văd şi eu, o să vreau înainte de împărtăşanie. Of, Doamne, bunica mă mai crede un copil mic. De-ar şti ea cât de mult îmi place să ghicesc ce-mi cumpără. Dar când am văzut-o ieşind, mi-a venit s-o trimit înapoi. După umflătura colţuroasă a buzunarului, mi-am dat seama că e un pachet de biscuiţi. Şi eu vroiam atât de mult o ciocolată. Sau măcar nişte bomboane. Ce zgârcioabă. Bine că măcar Dumnezeu o să-mi dea miere.
Atât de greu mi-a fost să mă ţin tot drumul. Abia am rezistat să nu-i spun că ştiu ce are în buzunar.
La poarta bisericii ne întâlnim cu alte babe şi copii. La fel se întâmplă dimineţile la poarta grădiniţei. Şi atunci vezi numai fuste, cârje şi copii. Numai că aici bătrânele îşi fac cruce, iar noi ne uităm la biserică. M-am gândit că ar fi nostim să-şi facă cruce şi la intrarea în grădiniţă.
Mare şi înfricoşătoare casa aceasta a lui Dumnezeu. Cum stă el în ea?
În biserică Isus Hristos merge pe nori. Când intri înăuntru, el îţi vine în întâmpinare. E aşa un cer adânc în spatele lui. Şi Isus Hristos parcă ar ieşi din perete. Te ia cu el. Mergem cu Isus Hristos lin şi liniştit, de parcă am păşi pe pământ. Nici nu observi că eşti în ceruri. Norii sunt spumoşi, ca şi apa în care mă băieşte mama. Te scalzi în ei. Dar bunica mă dă jos din ceruri şi mă pune să-mi fac cruce.
Pereţii bisericii sunt plini cu moşnegi şi copilaşi cu aripi. Un bătrân stă pictat tocmai în vârf. Are o gaură drept în frunte, din care iese un lanţ. Îl trage pe moş în jos, dar el e tare. Lanţul ţine pe ce stau lumânările. O chestie. În biserică mai este ceva rotund, sunt icoane, două uşi aurite şi ard lumânări. După rotund stau ascunse nişte femei care cântă. "Veşnica tra-la-la, Doamne tra-la-la."
În biserică mă ruşinez de lumânări, de moşnegii desenaţi, de bătrâne. Când mai văd că şi bunica se face sfioasă, mă pierd cu totul. Uneori mă gândesc că a fi copil înseamnă a te ruşina de viaţă.
Apoi uşile aurite se deschid şi iese Dumnezeu. A coborât de pe perete unul din moşnegii desenaţi. Toţi se ruşinează şi îşi fac cruce în cor. Bunica se uită la mine, iar eu nu-mi pot rupe ochii de la Dumnezeu. Este acela care face să plouă, ne dă roadă şi îi omoară pe babe şi moşnegi. Un copil izbucneşte în plâns. Mă înfricoşez la gândul că ar putea s-o ia pe bunica. Îmi înfig trei degete în frunte, în buric şi, pe rând, în umărul drept şi în cel stâng. O babă se uită la mine şi îmi zâmbeşte. Mă fac că nu o observ.
Mă grăbisem la început să-l cred pe Dumnezeu un Moş Crăciun şi aşteptam să ne împartă cadouri.
Am stat o milioană de ceasuri lângă bunica. Să mori de urât.
Bine că-mi veneau gânduri. Oamenii se compun din bărbaţi, femei, băieţi, fete şi eu. Dintre toţi, fetele mă atrag cel mai mult. Lor însă le place să fie fete. Să se îmbrace frumos, de pildă. Ai spune că hainele le sunt mai dragi decât trupul. Eu rochiile lor nici nu le observ. Înţeleg de ce sunt pe lume fete, dar la ce folosesc băieţii, nu ştiu.
Nici nu am băgat de seamă că îmi spun gândurile în glas şi bunica m-a scuturat. Atunci am văzut unii copii plimbându-se prin biserică. Şi pe ei nu-i pedepsea nimeni. Drept care se fuduleau cu îndrăzneala lor. Urcau sus la un fel de balcon şi se uitau dacă îi vedem noi, cei care nu aveam curajul să ne dezlipim de bunicile noastre. "Vezi ce copii obraznici?", îmi spuse bunica. Şi mă lăudă pentru că stau cuminte lângă ea. Îmi place să fiu ascultător, dar nu suport să ştiu că are un pachet de biscuiţi şi nu vrea să mi-l dea. Dacă aş fi mic, aş plânge şi l-aş obţine. Nu e uşor să fii mare. Uneori e bine să te dai mai mic decât eşti.
Din când în când toată lumea se aşeza în genunchi. Atunci eram şi eu tras de mânecă de bunica ori de câte o babă de alături. Mă supăra că bunica lăsa bătrânele străine să mă tragă de mânecă. Din genunchi vedeam doar spete şi capete plecate. Eram atunci o biserică plină de babe şi copii îngenuncheaţi, iar de pe pereţi ne măsurau cu privirile moşnegi şi copilaşi cu aripi. Mirosea a foc, a haine curate şi a gaz. Iar acasă mama se juca cu tata în pat. Dumnezeu spunea ceva şi babele repetau. Bunica mă punea să zic şi eu, dar nu înţelegeam mare lucru. "Tatăl nostru care nu ştiu ce, nu ştiu ce, dă-ne şi nouă acolo nu ştiu ce, nu ştiu ce şi amin".
|
Constantin Cheianu
Inapoi la cuprinsul numarului