Sartre-Beauvoir, povestea unui cuplu mitic (2)

Foarte devreme, au făcut împreună o alegere: prioritate dată literaturii. Fiecare are o operă de scris, o viaţă de trăit. Privat de timp, Sartre funcţionează pe bază de amfetamine - într-o epocă în care se vindeau liber pe piaţă. Amîndoi beau mult şi fiecare se nelinişteşte de băutul celuilalt. Povestea lor e dopată cu chefuri, nopţi albe, cafea, beţie care, cum fiecare o ştie, provoacă gîndirea, şi ea se pune în mişcare! Primul care accede la succes e Sartre, în 1938, cu un roman, Greaţa. 11 ani mai tîrziu, Simone publică Al doilea sex, care provoacă o adevărată revoluţie în conştiinţa contemporanilor săi. Cu Mandarinii, ea dobîndeşte Premiul Goncourt în 1954, iar el, 10 ani mai tîrziu, refuză Premiul Nobel. Or, notorietatea lor e dată tot atît de talentul scriiturii lor, cît de modul lor de viaţă: pentru că ei nu se mulţumesc doar să scrie, ci şi militează şi se angajează împreună.

Lucrul s-a întîmplat mai tîrziu, la Eliberare. Războiul lor, ei l-au trăit între paturi şi ceţuri, fără mare eroism; exceptînd activitatea de colectare a alimentelor la care toţi am răspuns, scris şi îmbrăţişări, dragajul a umplut Ocupaţia lor. A existat chiar şi o veleitate de grup de rezistenţă, dar nu i-a ţinut mult, aşa că să nu insistăm. Războiul din Algeria provoacă trezirea. Primul gest de risc cu manifestarea celor 121, în 1960, în chip de nesupunere civică; şi, din nou, alături de Simone, cu manifestul Salopes, în anii '70, pentru abolirea legii îngrădind avortul. La fel, cuplul se va angaja alături de soţii Rosenberg, de Fidel Castro, de combatanţii din Viet-Minh, de furioşii lui Mai '68, de maoiºti ºi de feministe, de ANC în Africa de Sud, de boat-people... Un singur sunet discordant: pentru boat-people, Sartre merge să-l întîlnească pe Giscard d'Estaing, iar Simone îl va susţine pe Mitterand de două ori. Cu excepţia acestor discordii prezidenţiale, nimic. Fiecare fulger e pentru celălalt un nou punct de sprijin pe suişul muntelui şi ei îşi dau mîna, în chip de coardă, pînă la capăt.

Capătul e moartea primului care ţinea coarda. În această zi, primăvara lui 1968, fotografii imortalizează romantismul după care au venit: Simone, descompusă, aruncînd un trandafir în groapa lui Sartre. El a murit primul, fără a suferi; ea s-a îngrijit de cele de cuviinţă. Trecînd peste consemne, prezidentul Giscard a venit să se reculeagă la spital. Urmată de "poporul lui Sartre", înmormîntarea devine o imensă manifestare a tinereţii vesele, o sărbătoare de necrezut.

Pentru toţi, Sartre nu are decît o femeie, şi aceasta e Simone. În faţa miilor de manifestanţi reculeşi, înmormîntarea lui Sartre o distribuie văduviei publice. Năucă de supărare, înghesuită şi împinsă, deloc în apele sale, bătrîna femeie îşi asumă postura fără lacrimi, cu grandoare. A doua zi a trebuit să fie spitalizată: un timp a fost paralizată.

Dar cînd a murit şi ea 6 ani mai tîrziu, nici tu manifestaţie, nici tu prezident, nici tu popor al lui Simone. Ca ºi cum, privatã de Sartre, ea nu mai era decît jumãtatea unui cuplu. /.../

Intr-o zi, Sartre a anunţat-o pe Simone că, deoarece el nu are copii, o va înfia pe Arlette Elkaim, care îi va purta numele şi se va ocupa de opera lui. Mai tîrziu, Simone va face acelaşi lucru cu Sylvie Lebon. Iată-i deci cu executoare testamentare adoptate de fiecare din ei - două fete. Era în regulă, dar nu mai erau singuri. Vine epoca formidabilului puseu feminist al anilor '70, care este şi epoca maoiştilor. În curînd, fiecare se trezeşte cu un anturaj tînăr: Sartre îl ia ca secretar pe teoreticianul maoist Pierre Victor, iar Simone trăieşte în mijlocul "fetelor ei". Între maoişti şi fete, gluma se îngroaşă. Fetele îi găsesc pe maoişti machos, maoiştii pe fete ricanante, Sartre şi Simone se iau la harţă la Coupole. Hrăniţi cu laptele lui Oedip, vlăstarele lor îi îndepărtează, hotărîţi să-i divorţeze. Şi mai rău, în ochii Simonei: Sartre publică în Le Nouvel Observateur un dialog cu Pierre Victor, care reneagă în totalitate filozofia sa. Angoasa din Greaţa, teoria contingenţei, angajamentul ateu - toate sînt puse în balanţă în profitul unei gîndiri mistice evreieşti. Urmează un război de clan, între vechea gardă de la Temps Modernes, condusă de Simone, şi Sartre, care rezistă singur, epuizat. Ce? E liber, nu?

Ei bine, nu. Pe atunci, Sartre şi-a pierdut vederea. Poate încă să gîndească dacă nu vede? Simone nu e deloc de părerea asta. În capodopera sa La Ceremonie des Adieux, ea îi face un portret bulversant bătrînului bolnav. Sartre se pişă pe el, trebuie să fie ajutat să mănînce; mîncarea şi balele îi curg din gură; alcoolul, amfetaminele şi tutunul i-au devastat sistemul vascular. Totuşi, bătrînul Sartre e vesel, vivace şi volubil, atent la toate surprizele bătrîneţii, dar Simone, ca soţie fidelă, vede că se îndreaptă spre finiş. Ei îi revine sărutul de adio, pe care el i-l cere pe patul de moarte, întinzîndu-i buzele. Ei ultimul cuvînt "Te iubesc mult, micul meu Castor", ei ceremonia finală. Şi iată şi ultimul ei cuvînt: "Stai în mica ta cutie de lemn, n-ai să mai ieşi şi eu n-am să te mai întîlnesc; chiar dacă mă vor îngropa lîngă tine, între cenuşa mea şi rămăşiţele tale nu există nici o punte".

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină