Sartre-Beauvoir, povestea unui cuplu mitic

Este povestea unui bărbat mic şi chior şi a unei fete înalte, cu o frumuseţe austeră; povestea filozofilor care au trădat filozofia în acelaşi fel, pentru roman; doi turbaţi, doi nebuni de dragoste de viaţă, fiecare pentru sine şi în întregime pentru celălalt, povestea a două vieţi cramponate una de cealaltă. Amor curtean împins pînă la bătrîneţe, poveste la care se visează şi care nu există.

E, dintre toate operele lor, cea mai bogată în surprize, încă neterminate. Au presimţit acest lucru?

Imaginea lui Sartre şi Beauvoir a eliberat atît de bine cuplul francez de modelul căsătoriei, încît în Franţa de azi mai mult de 50% dintre tineri refuză să se căsătorească. Dacă îi interogaţi pe recalcitranţi, îi veţi afla pe Sartre şi Beauvoir: căsătoria, ce oroare! Nu trebuie să existe legătură instituţionalizată între amanţi, poartă ghinion, ucide dragostea.

-Dar trãiþi sub acelaºi acoperiº, aveþi copii...

-Da, de ce nu, şi?

ªi... Sartre ºi Beauvoir n-au trãit împreunã... Ascultaţi, tinerilor, mitul amanţilor uniţi şi dezuniţi. Atenţie, leneşilor! Ceea ce nu se vede, este cel mai interesant; ceea ce n-a fost spus este cel mai serios. S-au iubit ei? Da. Ca toată lumea? Nu. Sînt ei nişte modele? Această idee i-ar revolta.

Totul începe în 1924 , cînd un tînăr normalist de 19 ani dă tîrcoale unei fete foarte anturate. E mic, urît, şi totuşi o draghează. Ratează prima întîlnire, unde ea îşi trimite sora. Reuşeşte să se culce cu aceasta, dar victoria e fragilă; nu-l mulţumeşte. Simone ar fi putut să-şi ia zborul, dacă geniul lui Sartre n-ar fi inventat cel mai bun dintre harpoane: nimic sentimental între ei, nimic banal, ci favorizarea vieţii, fără mariaj. Ea va fi " mica lui soţie morganatică". Bine educată, domnişoara va accepta acest pact cu parfum platonic. Se vor culca aiurea şi-şi vor spune totul, vor munci împreună - a fost pactul. Care a şi fost pus în practică.

Piele lăptoasă, ochi de oţel albastru-brumat, domnişoara va păstra toată viaţa alura ei de eternă fată. Beauvoir e aşa de serioasă, că va primi supranumele englez de "Beaver", Castorul, micul animal constructor cu blana moale. În prima epocă, Sartre e foarte îndrăgostit de al său "fermecător Castor". Ea, nu prea de el. Patul contează puţin. Cînd sînt separaţi, el se culcă cu altcineva; la fel şi ea; şi-o mărturisesc, după cum au convenit. Pactul este respectat, minus un detaliu: Sartre se culcă cu femei, la fel şi Simone. Nu s-a ştiut decît după moartea lor; ea s-a apărat pînă la capăt: dar nu e nici o îndoială, Sartre era hetero din cap pînă în picioare, Simone - bisexuală dîrză. Sartre era totuşi un bun amant, şi ea draga pentru el. Dar acest joc între amanţi nu trebuia să devină public.

Puteţi fi siguri de asta. Căci restul e cunoscut din romanele ei. Că au existat între ei femei din belşug, în trio în patul lor comun, se ghiceşte din Invitata. Se cunosc prenumele Wanda şi Olga, obiecte sexuale atractive prin pasivitatea lor; nu se ştie nimic despre metresele lui Sartre, Michelle, Dolores, Arlette, despre ambuteiajele amoroase care, în cîţiva ani, blochează viaţa lui Sartre: neabandonînd pe nimeni şi dăruind fiecăreia puţin din timpul lui, bietul omuleţ se simte repede împovărat. Simone e în foişorul de observaţie. Nici una nu e importantă dacă pactul rezistă. Or, pactul înseamnă timpul petrecut împreună, cît mai des posibil.

Fiecare cu partea lui. Nu Sartre a fost primul care a posedat-o pe Simone, ci Nelson Algren, amantul american, pe care ea îl numeşte soţul ei şi al cărui inel îl păstrează pînă la catafalc. Lui i-a fost dăruită adevărata tandreţe a corpurilor îmbrăţişate, dar nimic mai mult: ca şi Sartre, Simone e fidelă pactului. Fiecare la rîndul lui, va rupe un mare amor: o singură dată în viaţă, hărţuit de Dolores, amanta americană, Sartre va fi obligat să rupă relaţia lor, ajutat de Simone; mai tîrziu, Nelson oboseşte şi Sartre o va ajuta pe Simone. Fiecare dintre ei ar fi avut bucuria lui USA: posesivi şi aflaţi departe, Dolores şi Nelson n-au înţeles nimic din ce li se întîmpla. Între Sartre şi Beauvoir, cordonul n-a fost rupt.

Dar, dacă ei nu se mai dezmiardă, ce fac împreună? Călătoresc împreună în Cuba, la Moscova, şi gîndesc în doi. Din aceste conversaţii cotidiene au ţîşnit elanurile, încurajările, relecturile; ochiul critic al Simonei şi ochiul tandru al lui Sartre se exersează pe manuscrise, cu foarte puţine cuvinte, dar sensibil, un filtru intelectual care îi ţine unul lîngă altul. Simone se chinuie cu romanul şi Sartre se încăpăţînează s-o facă să scrie. El are de o mie de ori mai multă uşurinţă decît ea, dar ea are mai multă continuitate a ideilor. Trecînd de la roman la teatru şi de la eseu la tratatul de filozofie, Sartre nu va scrie niciodată Marea lui Morală. Simone, ea a scris totul: secvenţa eseurilor dintre 1949 şi 1970, de la Al doilea sex pînă la Bătrîneţea, trecînd prin moartea mamei şi Memorii, este de o impresionantă coerenţă. El este un acrobat; ea, atletă de maraton.

1 2 3

Următoarea pagină