Armia poeţilor (3)

În timpul foametei, un tânăr îl frecventa pe un poet clasic căruia îi citea versuri asiriene. Ca să fie ascultat, el aducea cu sine şi zahăr. Fiind convins că totul este un fleac şi că totul poate fi contrafăcut, el aduce în dar poetului mitologia asiriană şi zahărul. Se ruşina de sărăcie şi de orice lipsuri, aşa că îşi susţinea respectul de sine prin tot felul de jertfe stranii. Soarta l-a ridicat foarte sus, - acum are un birou internaţional pentru colecţionarii de timbre. A păstrat doar scepticismul, lipsa de respect pentru profesorul său de asiriană şi convingerea că totul poate fi contrafăcut.

Stihuitori trimit la Moscova şi la Petersburg, Siberia şi Taşkentul; chiar şi Buhara şi Horezmul livrează destui. Toţi aceşti oameni au impresia că la Moscova nu se cade să vii cu mâna goală, şi atunci ei aduc ce pot - versuri. Aduc versuri în loc de bani, în loc de lenjerie, în loc de recomandări, aduc versuri ca un mod de a lega relaţii cu oamenii, ca metodă de a cuceri viaţa. Copilul strigă pentru că respiră şi trăieşte, apoi acest strigăt încetează - începe gânguritul, dar strigătul interior nu încetează şi omul matur strigă în interiorul lui cu un strigăt mut, cu strigătul de început al nou- născutului. Convenienţele sociale înăbuşă acest strigăt care e curat gură a abisului. Nu de puţine ori, stihuirea tinerilor şi a oamenilor maturi nu este altceva decât acest strigăt - strigătul atavic, prelungirea strigătului de prunc.

Cuvintele n-au importanţă - e un veşnic "trăiesc, vreau, mă doare".

A venit aici din Irkutsk, din mediul muncitoresc; e un mare orgolios, care nu se teme de adevăr dacă i se spune "e rău"; a adus cu sine nu versuri ci un mare strigăt. I se pare să asta seamănă în parte cu Maiakovski, în parte cu nu ştiu ce imaginişti. Dar nu seamănă a nimic! Versuri scurte, două-trei cuvinte; rupe, roade, se îneacă, sugrumă, urlă, tace, apoi din nou se năpusteşte încotrova, şi strigă - cuvintele sunt moarte, cuvintele nu ascultă, totul îi iese anapoda, dar poţi auzi în aceste cuvinte urletul primordial: trăiesc, vreau, mă doare şi poate că răzbate din ele ceva venind din partea omului matur şi conştient - ajutaţi-mă! Ca acesta sunt zeci de mii. Ei sunt lucrul cel mai important, ei trebuie ajutaţi ca să nu mai strige; când vor termina cu versurile, cu acest urlet atavic, va începe gânguritul, va începe vorbirea, va începe viaţa.

Mă întreb: se aud ei oare pe ei înşişi? - asta-i foarte important. Tot răul stă în faptul că singuri se asurzesc sau se adorm pe sine cu sunetul propriului glas: unul urlă pur şi simplu, fără să-l intereseze sintaxa, simţirea şi logica, altul îngână ceva pe nas, altul mormăie, legănându-se în stil arab, un altul a inventat o parabolă în recitativ pentru uzul propriu şi o cântă pe o melodie în surdină. Te uiţi la foaia de hârtie şi te întrebi - deşi ea a fost scrisă de un om care nu este un prost - cum de găseşte el ceva în ea? Dar ia ascultă cum o citeşte - o adevărată liturghie, un prooroc, sunete nazalizate, nu seamănă deloc cu limba rusă, într-atât de solemn e totul. Esteţii pedalează pe terminaţiile adjectivale - "onnâi"; amatorii de versuri fruste citesc într-o manieră nouă, de parcă se ceartă, agresându-i pe ascultători cu blesteme şi cu ameninţări. Sigur că da: vocea este un instrument de lucru, fără refren nu se poate, el e pe post de rindea. Stihuitorii lucrează cu vocea, da, cu vocea. Corect! Dar vocea acestor oameni le e propriul lor duşman. Cu aşa o voce nu legi nimic, nu împaci nimic.

O altă caracteristică - dorinţa înfrigurată de a se vedea publicat, oriunde, oricum. Sunt convinşi că, dacă-i publică cineva, dintr-o dată va începe pentru ei o nouă viaţă. Nimic nu începe. Publicarea nu-i un eveniment, nici măcar o poezie bună nu mişcă din loc munţii literaturii. Fetelor şi domnişoarelor făcătoare de versuri, voi cele ce vă spuneţi cu plăcere Maya şi păstraţi amintirea sfântă a unei mângâieri protectoare cu care v-a fericit un mare poet! Treaba voastră este mai simplă: voi scrieţi versuri ca să plăceţi. Iar noi iată ce vom face: vom face un complot al tinerilor ruşi - să nu ne uităm la domnişoarele care scriu versuri.

Dar atunci cine va scrie versuri? Dar ce, pentru asta trebuie permisiunea cuiva? - toţi purtăm încălţări, dar puţini sunt cei care le fac. Sunt mulţi oare cei care ştiu să citească versuri? Aproape toţi însă scriu versuri.

Traducere: Livia Cotorcea

(Din volumul Ossip Mandelstam, Eseu despre Dante, în curs de apariţie la Ed. Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi)

1 Aluzie la localul "Brodiaciaia sobaka" (Câinele vagabond) din Petersburg, în mare vogă la începutul deceniului al doilea al secolului XX. Localul era frecventat în special de artişti ai avangardei ruse, mulţi dintre ei debutând chiar aici. Ossip Mandelstam, Anna Ahmatova, Maiakovski, David Burliuk, A. Krucionîh, M. Kuzmin sunt doar câteva nume în biografia cărora a intrat acest local-club.

2 Denumiri ale unor cafenele literare din deceniul II al secolului al XX-lea. Numele lor exacte sunt: Cafeneaua poeţilor, Ieslea lui Pegas.

3 Johann Ludwig Tieck (1773-1853) - scriitor romantic german. A cultivat ironia romantică, satira socială, umorul, viziunea fantastică a poeziei, proze, drame. A scris romanul epistolar William Lovell, 1795-1796, basmul cult Eckbert cel blond, 1796, tragedia Genoveva, 1799.

4 Clemens Brentano (1778-1842) - poet, dramaturg şi prozator romantic german. A prelucrat, împreună cu Achim von Arnim, culegerea de cântece medievale populare Cornul fermecat al băiatului, 1806. Este autor de poezii de mare expresivitate melodică, a scris romanul Godwi, 1801-1802, drama mitică Întemeierea oraşului Praga,1812, nuvela Istoria viteazului Kaspar şi a frumoasei Annerl, 1838.

Pagina precedentă

1 2 3