Armia poeţilor

În gimnaziile şi liceele din Franţa, printre obiectele de studiu figurează şi versificaţia - scrierea versurilor. Copiii francezi fac exerciţii de compunere a dodecasilabului alexandrin după reţeta cunoscută.

Mă îndoiesc că în gimnaziul francez este concepută o altfel de poezie în afara celei oficiale; tinerii primesc cununi şi premii pentru versuri "academice" - aparent culte, în esenţă complet false şi conţinând neajunsuri dintre cele mai mari.

Este evident că această învăţare în şcoală taie gustul pentru compunerea de versuri, aşa încât, la absolvirea gimnaziului, noua generaţie, tânărul mic-burghez se scutură de praful poetic o dată cu praful manualelor.

În Rusia e un lucru atât de obişnuit ca tinerii să compună versuri, încât ar trebui să vorbim despre aceasta ca despre un mare fenomen social şi să considerăm versificaţia ca pe o producţie de masă care, deşi inutilă, are cauze adânci culturale şi fiziologice.

A cunoaşte, fie şi superficial, cercul celor care scriu versuri înseamnă a intra într-o lume bolnavă, patologică, într-o lume de oameni ciudaţi cu nervul central al creierului şi voinţei atins, într-o lume de rataţi autentici care nu ştiu să intre în lupta pentru existenţă, care, cel mai adesea, suferă nu doar de incapacitate intelectuală, dar şi fizică.

Acum zece ani, în epoca snobismului "câinilor vagabonzi"1, versificaţia tinerilor avea cu totul alt caracter. Fiind fără ocupaţie şi cu viaţa asigurată, tinerii, cei care nu se grăbeau să-şi ia o slujbă, funcţionarii leneşi ai unor instituţii privilegiate, băieţii mamei, cu toţii se socoteau poeţi, pentru că posedau toate accesoriile acestei profesii: fumul de ţigară, vinul roşu, viaţa dezordonată, întoarcerile târzii acasă.

Acum, această generaţie a crescut, jucăriile şi accesoriile s-au spart şi printre cei care formează masa celor care scriu versuri foarte rar mai nimeresc poeţi snobi, răsfăţaţi şi bine situaţi.

În lupta extrem de dură pentru existenţă mii de tineri ruşi găsesc cum să rupă din timpul de învăţătură, din timpul de muncă de zi cu zi pentru a compune versuri pe care nu le pot vinde, care, în cel mai bun caz, smulg aprecierea unui număr restrâns de cunoscuţi.

Este clar că e vorba de o boală, o boală deloc întâmplătoare care-i atinge pe cei la vârsta între 17 şi 25 de ani. În acest mod, deformant şi sălbatic, se naşte şi se formează personalitatea, care nu este altceva decât o nereuşită înflorire a sexului, dorinţa de a atrage atenţia asupra sa, manifestarea firească, dar jalnică, a nevoii adânci de a comunica cu societatea, de a intra în jocul ei viu.

Atributul principal al acestor oameni, inutili şi tenaci în efortul lor, este repulsia faţă de orice profesie, mai întotdeauna, este lipsa unei formaţii profesionale serioase, absenţa gustului pentru oricare dintre meserii. De parcă poezia ar începe acolo unde sfârşeşte orice altă ocupaţie; lucru, desigur, neadevărat pentru că asocierea activităţii poetice cu una profesională - matematică, filozofică, inginerească, militară - poate da doar rezultate strălucite. Foarte adesea, în poet se întrevede omul de stat, filozoful, inginerul. Poetul nu este un ins care nu e bun de nimic altceva, el este un om care şi-a depăşit profesia, pe care a supus-o poeziei.

Însoţitoarea acestei repulsii faţă de profesie este, şi asupra acestui lucru insist foarte mult, absenţa bucuriei de a trăi, o apatie pur fiziologică, ignorarea şi chiar nedragostea pentru sport, mişcare, pur şi simplu absenţa unei sănătăţi adevărate, într-un cuvânt anemie obligatorie.

După anii grei de tranziţie, numărul celor care scriu versuri a crescut considerabil. Pe solul foametei în masă a crescut numărul oamenilor la care excitaţia intelectuală este bolnăvicioasă şi nu-şi află rezolvarea în nici o activitate sănătoasă.

Coincidenţa dintre perioada de foamete, raţionalizare şi lipsuri fizice cu maxima manifestare a versificaţiei de mase nu este un fenomen întâmplător. În anii aceia (de Domino, de Cafenele ale Poeţilor şi de diferite Iesle)2, tânăra generaţie, mai ales în cele două capitale, era ruptă inevitabil de o muncă normală şi de ştiinţa profesională; în învăţământul profesional, şi numai în acesta, îşi află leacul adevărat boala versificaţiei, o boală realmente grea, judecând după felul în care ea deformează personalitatea, îl lipseşte pe tânăr de un temei ferm, face din el un obiect de batjocură şi de dispreţ rău deghizat, îl lipseşte de respectul pe care societatea îl arată indivizilor sănătoşi de o vârstă cu el.

La cel bolnav de "boala versurilor" te frapează lipsa totală de orientare, nu doar în arta proprie şi în paşii pe care-i face el însuşi în literatură, dar şi în problemele generale, în relaţia lui cu societatea, cu evenimentele, cu cultura.

Ia încercaţi să mutaţi discuţia de la aşa-numita poezie la altă temă - veţi auzi atunci răspunsuri jalnice şi neputincioase sau pur şi simplu "asta nu mă interesează". Mai mult decât atât, cel bolnav de "boala versurilor" nu se interesează nici măcar de poezie. De regulă, acesta citeşte doi-trei autori contemporani, pe care se pregăteşte să-i imite. Drumul de veacuri al poeziei ruse îi este necunoscut.

1 2 3

Următoarea pagină