Armia poeţilor (2)

Cei care scriu versuri sunt, în majoritatea cazurilor, foarte proşti şi neatenţi cititori de poezie; să scrii pentru aceştia ar fi o nenorocire; extrem de şovăielnici în gusturile lor, lipsiţi de pregătire, necititori înnăscuţi, aceştia se simt constant jigniţi atunci când sunt sfătuiţi să citească înainte de a începe să scrie versuri.

Nici unuia dintre ei nu-i trece prin cap că a citi versuri este arta cea mai mare şi mai dificilă şi că titlul de cititor nu e mai puţin respectat decât acela de poet; modestul titlu de cititor nu-i satisface, deşi, repet, ei sunt ne-cititori înnăscuţi.

Se-nţelege că ceea ce spun eu acum se referă la un fenomen de masă. Voi încerca să mă apropii de acest fenomen mai mult, să-l clasific şi să dau câteva exemple tipice.

Aş vrea să vă spun că valul bolii versificaţiei va da înapoi neapărat o dată cu însănătoşirea generală a ţării. Tineretul, ca ultim venit, dă deja mai puţini poeţi, mai mulţi cititori şi mai mulţi oameni sănătoşi.

Aş putea fi întrebat de ce, după modelul şcolii franceze burgheze, nu introducem şi noi în programa şcolară scrierea de versuri, versificaţia, pentru a arăta cât de greu este lucrul acesta şi pentru a-i învăţa pe elevi să-l respecte.

Iată ce răspund eu: în Franţa, învăţarea versificaţiei în şcoală a devenit deja un lucru absurd, pentru că ea are sens doar acolo unde, de veacuri, există o manieră poetică neschimbată, unanim acceptată, ca de exemplu prozodia în Grecia.

Acum, nu numai versul rus, dar şi cel european cunoaşte o transformare profundă, de aceea şcoala care nu are în faţă un model glorios şi încetăţenit va fi pusă în dificultatea de a şti ce să predea şi, în cel mai bun caz, i se va cere să-i prezinte doar pe imitatorii unor anumiţi poeţi, luaţi la întâmplare.

Una este când tânărul învaţă să scrie în maniera poetică populară şi unanim acceptată; asta înseamnă alfabetul. Alfabetul poate fi învăţat.

Altceva este să-i imiţi pe anumiţi autori; aceasta este o chestiune de gust şi priveşte conştiinţa individuală a imitatorului.

Dar cine sunt aceşti oameni care nu te privesc direct în ochi, care şi-au pierdut gustul şi voinţa de viaţă, care sunt obsedaţi de a fi interesanţi în timp ce pe ei nimic nu-i interesează? Despre ei vreau să vorbesc, fără glumă, ca despre nişte bolnavi.

2

Cine sunt ei?

O întâlnire în redacţia unui mensual greoi, antediluvian, deja dispărut. Intră un tânăr drăguţ, bine îmbrăcat, cu un râs nefiresc de tare, care se mişcă elegant şi are un mod de a se adresa monden - într-un cuvânt, un tânăr cu totul nelalocul lui. După ce s-a lăsat sufocat de aerul îmbâcsit de fum de tutun, dă să plece şi, parcă amintindu-şi brusc ceva, se întoarce spre redactorul bărbos, ameţit de ideologie şi de prestigiu: "Spuneţi-mi, n-ar merge nişte traduceri în limba franceză din versurile lui Iazâkov?" Toţi au făcut ochii mari - li se părea că visează. Venise acolo să propună versuri în limba franceză, şi încă traduceri din Iazâkov. Când i s-a răspuns politicos "nu ne trebuie", acesta a ieşit vesel, fără să dea deloc semne de tulburare. Imaginea barbară a acestui tânăr nu m-a părăsit mult timp. Era un fel de record al inutilităţii. Totul era inutil: Iazâkov pentru el, el - revistei, traducerea în franceză a lui Iazâkov pentru Rusia. Nu ştiu dacă îi este uşor să meargă în lume cu asemenea marfă, ceea ce ştiu e că e un respins, e un dandy şi că el se mândreşte cu asta.

Într-un rând, am găsit la mine în cameră un om bătrân, mohorât. Cu pălăria pe cap şi cu o geantă burduşită în mână, acesta stătea greoi, hotărât şi privea cu ură în jur. Nici urmă de amabilitate, nici un surâs, nici măcar obişnuita rugăminte nu se putea citi pe faţa lui; un chip duşmănos şi ochi plini de ură. Tăios, acesta mi-a spus că a fost ascultat de mulţi sau apreciat de mulţi "din grupul dumneavoastră", cum se exprima el cu o notă de dispreţ; apoi s-a aşezat brusc şi a scos din geantă cinci caiete cusute de el: "Am aici drame, tragedii, poeme şi poezii lirice. Ce să vă citesc"? Obligatoriu, să-mi citească cu voce tare şi neapărat pe loc. O cerere şi în acelaşi timp o ură neîmpăcată. "Nu ştiu ce vreţi, în ce manieră preferaţi. Grupului dumneavoastră i-a plăcut. Am pentru orice gust". După ce a fost scos din cameră cu uşurelul, am rămas cu impresia că la mine a fost un nebun. Dar am greşit, era un om matur, raţional, tată de familie, avea o profesie tehnică; s-a lăsat de inginerie, slujeşte undeva, îşi întreţine familia, dar câteodată "îl apucă", şi atunci, cu o ură grea şi fioroasă chiar faţă de propriile caiete îmbrăcate în piele, el pătrunde în casele altora şi cere ca un "grup" oarecare să-l laude, ca cineva să-l recunoască. Cu el nu se poate vorbi. Te jigneşte şi trânteşte uşa. Discuţia cu el ar fi sfârşit undeva într-o berărie cu o spovedanie pătimaşă şi cu lacrimi.

Încă un caz: un ins cu ochii albaştri, curăţel, cu maniere germane, cu o corectitudine de administrator şi cu reflexe albastre schubertiene în ochi. Prezenţa lui nu este dizgraţioasă, în toată figura lui nu este nimic care să constrângă şi să urâţească comunicarea umană. Pur şi simplu, după ce se scuză în treacăt, îţi lasă un manuscris cu caligrafie de copil. Şi ce credeţi? - în versurile simple, în cântecele stângace se ascunde duhul nobil al romantismului german; teme din Novalis, coincidenţe stranii, creaţii copilăroase ale unui spirit cu adevărat înalt. Este administrator într-un magazin de note muzicale, a fost acordor şi e pe jumătate neamţ. Citiţi-i pe Novalis, Tieck3, Brentano4. Există o lume întreagă cu care acesta este înrudit. N-a citit, nu i-a venit în minte, preferă să scrie. Acesta ori va deveni un infirm din cauza bolii lui nobile, ori se va transforma într-un cititor adevărat.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină