|
Afurisitul de orizont cu linia lui cu tot! Uite şi acum! Cine ar fi plecat de-acasă pe căldura asta, să ia trenul până în Pennstation, de-acolo metroul Downtown, să coboare străduţele alea puturoase până în Chinatown, unde e prăvălia bătrânului negustor de bijuterii. În ultimii zece ani Lya vânduse toate broşele cu diamante, cerceii cu rubine şi pandantivele cu perle sau smaralde, iar azi inelul de logodnă, comandă specială la Paris a fostului ei soţ. Cele câteva mii de dolari le vor acoperi cheltuielile pe câteva luni bune. Atâtea sacrificii pentru un bărbat! Iar Ricardo nu-şi bătea capul cu nimic!
Îl găsi în grădina invadată de bălării din spatele casei. Îşi întinsese şezlongul pe malul lacului artificial şi citea cu pălăria mare de pai coborâtă pe frunte.
- Ri-cardo! Ri-cardo! îl strigă Lya nerăbdătoare şi nervoasă.
Hainele i se lipiseră de corp. Pantofii lărgiţi de transpiraţie îi scăpau din picioare. Respira greoi şi precipitat, cu faţa congestionată şi buzele vinete de efort. În fond era o femeie în vârstă care se lupta cu viaţa. Şi cu Ricardo, mereu pus pe şotii şi ironii, cu simţul umorului nealterat de vârstă, boli, eşecuri.
- Ri-cardo! Surdule!
Pălăria de soare rămase nemişcată. Poate că acum să fi adormit cu cartea pe piept, dar surd oricum era. De la 14 ani. Pe vremea aia făcea înot de performanţă şi sărituri de la trambulină. "Am sărit o dată de la mare înălţime. Mi-a plesnit timpanul la urechea dreaptă, iar la cealaltă mi s-a spart definitiv. Când m-au luat în armată le-am spus că sunt aproape surd. Deşi m-au consultat şi m-au pus la tot felul de teste, nu m-a crezut nimeni. Aveau impresia că simulam surzenia ca să scap de stagiul militar. Aşa că m-au luat. Şi culmea, am nimerit chiar la telefoane. La transmisiuni, vă imaginaţi! Eram odată într-un scenariu de război. Eu stăteam în tranşee, cu căştile pe urechi. Când auzeam Ţinta numărul cutare!, trebuia să apăs o manetă şi afară era aruncat un soldat care trăgea cu tunul, cu mitraliera, cum era cazul. Tranşeele erau nişte şanţuri adânci pline cu noroi. Stăteam acolo amorţit şi aşteptam să aud Ţinta numărul 3! când trebuia să apăs maneta şi tot aşa. Şi deodată am văzut în şanţ o şopârlă verde şi subţire, foarte delicată, ca o bijuterie. Şi verdele acela pe care cădea, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, o rază de soare era de o frumuseţe orbitoare. Mă uitam la ea fascinat. În căşti se pare că s-au succedat zeci de comenzi Ţinta numărul 4, Ţinta numărul 5, numărul 6! Eu după ce că eram surd mai eram şi sedus de strălucirea şopârlei, aşa că n-am mai auzit nimic, n-am mai reacţionat în nici un fel, am stat şi am privit-o atent zeci de minute, am compromis războiul şi am încurcat definitiv armele şi adversarii."
- Ricardo! Surdule! se auzi Lya chiar lângă şezlongul aşezat la umbră. Ce faci, dormi? Scoală-te odată că mă scoţi din minţi! Am fost atacată!
Ricardo deschise un ochi şi o măsură cu privirea amuzat.
- Atacată? Dar care e nebunul care să vrea să te violeze?!
- Cine vorbeşte de violat, prostule?! Atacată. Uiţi că aveam la mine nouă mii de dolari?!
- De ce umbli cu atâţia bani la tine?
- Pentru că tu nu eşti în stare să faci nici unul. Am vândut inelul cu diamante.
- Foarte bine.
- Atât găseşti să-mi spui? După toate câte le fac pentru tine? Poate că aş merita altă soartă, la asta te-ai gândit?
- Te gândeşti tu destul.
- M-au atacat trei negri. Mi-au smuls geanta, au dat cu mine jos, m-au umilit. Nişte rasişti. Urau şi albii, şi chinezii.
- Da, tu aduci puţin a chinezoaică, dacă mă uit bine. Faţă rotundă, ochi depărtaţi, zâmbetul tău misterios, furia ta reţinută...
- Termină odată!
- Şi cum ai scăpat din mâinile lor?
- Le-am plătit, cum crezi?! Dar pe tine puţin te interesează. Puteam să mor de frică. De ruşine. De căldură. Oraşul ăsta a ajuns de nesuportat. E plin de homosexuali şi nebuni de toate culorile.
- Du-te şi fă-ţi o limonadă. Şi adu-mi şi mie un pahar.
- Ba du-te tu şi fă limonadă şi adu-mi şi mie un pahar.
- Nu-mi place limonada aia.
- Am un talent grozav de a mă înconjura de trântori. Mă duc să fac un duş şi mă pun în pat. Sunt dărâmată. Mă simt folosită, exploatată şi ridicolă în generozitatea mea. Nici măcar un cuvânt bun nu mai pot aştepta. O urmă de recunoştinţă. Sau de tandreţe?! Sunt o proastă!
Ricardo nu o mai auzea de mult. Îşi trase la loc pălăria pe frunte şi se gândea la cât timp pierduse în viaţă stând ore în şir la discuţii şi băutură cu tot felul de poeţi, artişti, mai toţi alcoolici, consumatori de droguri, puţind de talent şi decadenţă. Scriau poezii pe şerveţele, desenau pe faţa de masă, vomitau şi urinau pe unde apucau. Unii au murit de ciroză, alţii de supradoze, câţiva de infarct. Au lăsat în urmă o operă subţire, dar strălucitoare. Sau poate nu pierduse timpul. Aşa a trebuit să fie. Ieşeau şi lucruri extraordinare din acele întâlniri ale lor. Idei. O, Doamne, câte idei!
New York, 2001
Fragment din nuvela cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Univers Enciclopedic
|
Carmen Firan
Inapoi la cuprinsul numarului