|
- Sigur, madam. Dar dai şi mata ceva la băiatul ăsta care cântă aici?! Îţi place cum cântă? E tare, aaa?
- Da, da, dă-mi poşeta!
Inima îi căzuse în stomac. Întinse mâna spre poşetă, dar negrul i-o luă şi i-o pupă cu zgomot.
- Ştiu că eşti o femeie de treabă. Fac pariu că acum te urci în metrou şi, deşi e un loc liber lângă un distins domn cu părul alb, vei alege să stai între o negresă cu un copil în braţe şi un negru gras cu căştile la ureche. Doar ca să-ţi demonstrezi că n-ai nimic cu ei. Vei căuta chiar ca braţul tău să atingă discret braţul negresei. Şi tot drumul, făcută sandwitch între cei doi, te vei gândi cu mândrie şi admiraţie la tine. Ce minunată eşti. Încă o faptă bună pe ziua de azi.
- Dă-mi, te rog, poşeta!
- Un minuţel, madam! Ce-i al matale, e al matale, noi nu atingem nimic! Doar dacă vrei să-i dai ceva artistului ăsta. E orb şi bolnav săracul, dar îşi dă aici sufletul cântând.
- De artişti sunt sătulă!
- Trebuie să recunoşti însă că de entertainment suntem foarte buni. Ce te-ai face dacă pe lângă că toate lucrurile sunt made în China, o dată cu chinese food ar mai trebui să le înghiţi şi muzica? Te-ai gândit? Aşa că dă şi matale ceva aici şi zi merci că te scăpăm de plictiseală.
- De artişti sunt sătulă!
Lya nu suporta rasismul. Ce-ar fi dacă lucrurile ar sta invers? Dacă noi am depinde de ei? Doamne, Dumnezeule, nici nu voia să se gândească! Negrul îngenunche cu o fandare neaşteptată şi îi întinse poşeta ca pe o ofrandă. Lya ezită o fracţiune de secundă, apoi se năpusti, înşfăcă mânerele genţii, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe asfaltul topit. Poşeta îi sări din mână.
- Încet, madam, că am glumit doar.
O susţinu, o ridică, îi scutură picioarele de zgrunţurii negri lipiţi pe ciorap, îi curăţă poşeta cu tricoul lui transpirat şi i-o mai întinse o dată cu acelaşi gest teatral. Ceilalţi doi negri se retraseră lângă saxofonist şi priveau scena neştiind ce are de gând femeia. Să ţipe în ajutor alertând poliţistul care se vedea în intersecţie sau să arunce ceva bani în cutia de carton pe fundul căreia abia se adunaseră câteva monezi.
- Eşti în regulă? o întrebă tandru în timp ce Lya îşi fixa ochelarii de soare pe nas, îşi îndrepta spatele şi căuta în geantă o hârtie de unu, cinci sau poate chiar zece dolari, cât făcea strălucirea saxofonului în soarele exploziv de iulie.
Ce căuta ea la acea oră şi în acea zonă dubioasă din Downtown e o altă poveste. Îşi blestema în gând clipa când decisese să ia trenul de New York pentru a-l mai salva o dată pe Ricardo cu talentul lui cu tot. Un neputincios, asta era. O piatră de gâtul ei, cât o mai putea şi ea să ducă.
În peste douăzeci de ani de când erau căsătoriţi n-a fost în stare să facă nimic. Nici un ban. Nici o expoziţie. Nici măcar engleza ca lumea n-a învăţat. Artist i-a trebuit, artist are. Să-l întreţină ca pe un copil zăpăcit cu mintea plină de aiureli. Auzi, linia orizontului, cu cât te apropii cu atât ea fuge mai departe. Lumina galbenă rarefiată ca o dimineaţă de miere. Dedesubtul lucrurilor. Stări, senzaţii, reprezentări. Bazaconii. Un tablou se vinde sau nu. Ori el nu mai face de mult tablouri pe care cineva să dorească să le cumpere. Când l-a cunoscut cel puţin picta flori, naturi moarte cu peşti, femei, cam figurative, dar femei. Promitea. Expunea. Vindea. Acum a luat-o razna definitiv. S-a tâmpit. Îi place să încerce, să experimenteze, se joacă, rupe tot ce nu-i place. Şi nu-i place aproape nimic. Citeşte ca un disperat, pictează ca un nebun şi abia aşteaptă să rămână singur. Ce dracu' o face singur nu se ştie. Şi la vârsta lui! Colaje, porcării moderne din care nimeni nu înţelege nimic. Jumătate le distruge, iar pe restul le depozitează în pod, unde ori mai încăpea şi alea, că în podul ăla cât o biserică nu mai ai loc să arunci un ac. S-a ţăcănit definitiv. Înainte tot ea îi aducea clienţi care mai cumpărau câte un tablou. Odată un galerist i-a luat o serie întreagă cu flori de câmp. Câteva mii de dolari. Abia se mutaseră din Italia în West Oranges, New Jerssey, plini de speranţe, imaginându-şi că Ricardo va ajunge celebru în New York şi bogat. Altă prostie. Să plece ei din Bologna, unde Ricardo măcar era cineva! Să vândă casa veche cu plafoane înalte, coloane şi fresce, cu oleandri, smochini şi viţă de vie unui american care le dăduse o sută de mii de dolari şi casa lui de placaj din New Jersey.
S-au întâlnit la Florenţa, la vernisajul unei expoziţii de pictură. El mai fusese însurat de vreo două ori, Lyei îi murise primul soţ, cu mult mai în vârstă decât ea, lăsându-i o avere frumuşică. Ea şi Ricardo ar fi putut face un cuplu de succes. El talentat, ea bogată. El artist, ea cu picioarele pe pământ. Învăţase multe de la fostul soţ, negustor de antichităţi dintr-o veche familie de italieni cu simţul banului şi afacerilor. "Un duet în care ea cânta la tobă şi eu la vioară. Vă daţi seama cum suna", povesteşte Ricardo de fiecare dată când vine vorba de căsnicia lor. Mai bine şi-ar ţine gura, că fără ea Ricardo n-ar fi supravieţuit în America. "E prea legată de lumea reală", se plânge el, "nu ştie să vadă decât ce se vede; niciodată linia de lumină a orizontului, niciodată Steaua Polară."
|
Carmen Firan
Inapoi la cuprinsul numarului