|
Adrian Marino deploră şi aici lipsa lucrărilor de referinţă în cultura română. O cultură serioasă nu se construieşte numai din talk-show-uri, interviuri şi prezentări de carte. Câtă vreme, susţine criticul, în cultura noastră vor domina poeţii, publiciştii şi romancierii, şi nu omul de cultură, şansele progresului sunt minime. Personal, i-aş amenda afirmaţia la capitolul "romancieri", pentru că tot el, în altă parte, include romanul între speciile cu care putem avea succes în Occident. Între alte carenţe fundamentale ale culturii române postdecembriste, criticul semnalează - grav! - lipsa unei critici a marxismului. Singura contribuţie cu adevărat originală a culturii române, după 1989, consideră Marino, este incipienta politologie şi ideologie românească. El pare să ignore noile date ale literaturii române din ultimul deceniu, dar opinia sa trebuie luată, iarăşi, sub raportul diferenţei dintre valoarea absolută şi valoarea de circulaţie a unui produs cultural, diferenţă care la noi este încă destul de mare, să recunoaştem.
Scurta activitate politică a lui Adrian Marino, la Forumul Democratic Antitotalitar, pe care l-a format împreună cu Doina Cornea şi un scriitor maghiar, în 1990, a fost în multe privinţe o dezamăgire. Criticul recunoaşte că a făcut singura şi cea mai profundă eroare de apreciere a vieţii sale: nu şi-a dat seama, imediat după '89, cât de profund comunizat este poporul român. Alte idei din ultimul capitol: revoluţia din decembrie '89 nu a dus la o adevărată schimbare de sistem; lipsa unui proiect social-politic pentru România; simpla calitate de foşti deţinuţi politici nu justifică o conducere incompetentă; o ţară se guvernează mai ales cu tehnicieni, cu specialişti, etc.; câtă vreme România rămâne o ţară fundamental agrară, ea nu are un viitor democratic; numai după independenţa economică ne vom putea câştiga şi independenţa intelectuală, politică şi socială. "Nu mai vreau, dragă Sorin, o Românie de chirpici, o Românie mizeră, pe care orice inundaţie o ia la vale şi o distruge. (...) Noi suntem încă o societate de tip arhaic. Şi chiar ca mentalitate; nu putem să "intrăm în Europa" cu o mentalitate ca asta: atunci când nu este ploaie, facem slujbe, se scot Paparudele etc., etc.! Lumea crede în "minuni", se descoperă "icoane" prin copaci, pe pereþi... Nu e posibil, parcă trăim în Africa!" (p.129) Mai aflăm că întreaga experienţă intelectuală, din 1939 până în 1999, a acestui spirit raţionalist şi incoruptibil, Adrian Marino, este conţinută într-o autobiografie de 700 de pagini, intitulată Viaţa unui om singur, a cărei publicare va rămâne irevocabil postumă, deoarece conţine numeroase detalii ce ar putea să provoace un imens scandal. Or, tot ce-şi doreşte Adrian Marino, la onorabila-i vârstă, este să-şi păstreze sănătatea şi echilibrul interior, pentru a-şi susţine până la capăt pledoaria întregii sale vieţi. "Nu pozez în "patriarh" al literaturii române, nu mă cred un "far" luminos al culturii române. Nu pretind să mi se facă nici numere omagiale, nu pretind nimic. Pretind însă altceva: să se recunoască statutul scriitorului liber şi independent în România, fiindcă eu aparţin unei culturi de tip alternativ, liberal, independent, care crede în iniţiativa particulară, crede în independenţa economică, crede în păturile mijlocii." (pag. 25)
O temă însă nu vom găsi în panoplia ideilor discutate în această adevărată "carte de învăţătură": Basarabia. Cu alte cuvinte, după ce a lipsit din proiectele lui Bălcescu şi Kogălniceanu, provincia noastră nu este luată în calcul nici de "paşoptiştii" secolului XXI, deşi Adrian Marino a avut câteva contacte, după 1990, cu acest spaţiu. Basarabia rămâne un subiect exterior dezbaterilor publice din România. Ceea ce nu e de mirare, atâta timp cât din zona noastră au venit în general veşti proaste, iar noi înşine, intelectualii dintre Prut şi Nistru, nu am reuşit să oferim un discurs pragmatic, modern, nu doar unul pios-lacrimogen, publicului român, despre Basarabia. În altă ordine de idei, eu însumi - o spun cu regret - nu am reuşit să răspund în suficientă măsură unor solicitări ale dlui Marino, amănunt care într-o relaţie interumană lasă o amprentă, indiscutabil. Dar aceste explicaţii de circumstanţă nu pot escamota un adevăr general mai puţin plăcut: nu numai la noi, dar şi în România există o ruptură la nivelul conştiinţei colective în ce priveşte "fraţii de peste Prut". Basarabia este privită mai degrabă ca o problemă, de care te poţi eschiva. Această absenţă însă nu diminuează cu nimic valabilitatea tezelor celor doi autori în cazul Basarabiei! Aici, la noi, al treilea discurs îşi află un debuşeu şi mai imperios, reclamă o intervenţie de esenţă neopaşoptistă şi, aş adăuga, junimistă - faza ulterioară! - în care intervine spiritul critic ordonator ºi selectiv, dupã consumarea unei etape naiv-recuperatoare, numitã impropriu, la Chiºinãu... "paşoptistă". Subiectul implică, desigur, mai multe nuanţări şi delimitări de principiu, de aceea îmi rezerv dreptul să revin pe larg asupra lui cu altă ocazie.
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului