|
Câştigător al Marelui Premiu ASPRO - 2000, pentru volumul VI, ultimul, din monumentala serie Biografia ideii de literatură, autor al unei recente cărţi, Cenzura în România (rezum, selectiv, fapte de ultimă oră), dl Adrian Marino îşi ia un scurt time-out, în preajma celor optzeci de ani ai săi, pe care îi împlineşte anul acesta, pentru a susţine între 18-21 iulie 2000, la locuinţa sa din Cluj, câteva dialoguri cu Sorin Antohi. Interlocutorul său este un strălucit reprezentant al noii generaţii de istorici-politologi români, afirmată după 1989, cunoscut deja şi publicului basarabean, graţie răspunsului său la ancheta "Cultură şi civilizaţie în România la sfârşitul secolului XX", publicat în numărul 3-6 / 2001 al Contrafortului; o contribuţie densă, originală, citată şi comentată copios în presa culturală românească. Conversaţiile dintre cei doi prieteni intelectuali, imprimate la casetofon, au constituit substanţa volumului Al treilea discurs, Cultură, ideologie şi politică în România (Polirom, 2001), pe care îl voi prezenta în continuare.
Cărţile de dialoguri au făcut carieră în cultura română din ultimul deceniu. Mă gândesc însă şi la anii de dinaintea lui '89, când citisem în Agora lui Dorin Tudoran, revistă samizdat, împrumutată de la un prieten, Dialoguri libere într-o ţară ocupată - o memorabilă radiografie a societăţi româneşti sub comunism, avându-i ca protagonişti pe Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, certaţi deja cu Securitatea, iar după revoluţie tot Editura Polirom (pe lângă colecţiile de interviuri) a scos şi nişte cărţi de convorbiri între Mircea Mihăieş şi Vladimir Tismăneanu, Adrian Severin şi Gabriel Andreescu ş.a. Găsesc în această modalitate de chestionare a ideilor ceva din tradiţia remanentă a dialogurilor platoniciene - poate cea mai străveche formă a culturii devenite conştientă de sine însăşi, care, iată, respiră natural în postmodernitate. Dialogul ca ipostază a discursului intelectual reprezintă, la rândul său, o a treia posibilitate (deşi e prima, se pare, diacronic vorbind!) - după monologul auctorial şi naraţiunea la persoana a treia - de a transmite mesaje, de a surprinde în cuvinte o realitate preexistentă. Colocvialitatea unor asemenea cărţi seduce, transportă publicul cititor în intimitatea unui ritual maieutic. Deşi rolul central îi revine lui Adrian Marino, Sorin Antohi nu apare ca simplu emitent al unor întrebări, misiunea sa este de a-şi incita mai vârstnicul prieten, de a-l însoţi şi asista pe traseu. Stilul cărţii, în perfectă consonanţă cu formula asumată de autori, este liber, cordial, direct şi spontan, indiferent la nivelul structurii formale, dar exigent - supralicitând uneori autoreferenţialitatea - faţă de coerenţa ideatică şi consecvenţa atitudinilor exprimate. Cei doi refuză edulcorarea, frazele alambicate şi sofisticate ale literaturii române, pentru ei contează doar transcrierea fidelă a opţiunilor lor intelectuale şi civice. După o prietenie de 16 ani, notează Sorin Antohi în prefaţa volumului, cele câteva zile de conversaţie acoperă în 193 de pagini de text o vastă panoramă de teme de strictă actualitate pentru cultura şi conştiinţa publică românească. Asupra unora dintre ele Adrian Marino s-a pronunţat deja în numeroase rânduri, înainte şi mai ales după 1989, în diverse studii şi intervenţii publicistice, teme pe care acum le reia sintetic, făcând precizări, adăugând amănunte induse de schimbările recente de context. Este o carte ce oferă o alternativă la tautologia retoricii oficiale şi la cacofonia discursului jurnalistic, un veritabil manual de pedagogie socială, o "terapie" a complexelor naţionale, pentru uzul opiniei publice româneşti, într-un moment de răspântie istorică.
De ce "al treilea discurs" şi ce înseamnă el? Sorin Antohi lansează sintagma în recenzia sa la o carte anterioară a lui Adrian Marino: Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi contemporane (Polirom, 1995), text inclus în Addenda prezentei cărţi, alături de câteva articole ale venerabilului său prieten, în care acesta îşi formulează poziţia ideologică. Sorin Antohi: "Al Treilea Discurs este "termenul mijlociu, terţiul mereu exclus al dialogului Est-Vest (sau, mai general, Centru-Periferie). Acest Al Treilea Discurs este extrem de problematic, fiindcă temeiul său este sistematic erodat de perspectivele reciproc exluse: nu e nici negare autohtonistă a Occidentului (şi, mai general, a Celuilalt), nici asumare imitativă a normelor şi discursurilor de referinţă (ca la majoritatea occidentalizanţilor). În veşnica dispută dintre două poziţii, dl Marino optează pentru soluţia cea mai grea: a fi simultan european (universal) şi român (idiomatic)." Independent, liber profesionist, marginal în raport cu ierarhiile impuse, Adrian Marino este cel mai bine plasat pentru a fundamenta teoria celui de-al treilea discurs. Revenit după circa 20 de ani de interdicţie politică (între care 14 petrecuţi în închisorile comuniste), autor a 25 de volume în română şi a vreo 12 în limbi străine, criticul a respins orice formă de cultură oficială, rămânând un personaj "dubios", a-tipic, ex-centric faţă de grupurile de influenţă din viaţa literară. Comparatist din lipsa posibilităţilor de a fi ceea ce şi-ar fi dorit - anume ideolog şi critic al ideilor -, Adrian Marino lucrează un timp în cadrul "fantomaticului" Comitet Naţional de Literatură comparată, editează revista Cahiers roumains d'études littéraires - practic necunoscută în ţară, dar apreciată în cercurile intelectuale din străinătate. După 1989, refuză încadrarea în Academia Română, pentru că nu vrea să stea alături de un Bârlădeanu şi alţii ca el. Individualismul acerb al scriitorilor români (Marin Sorescu, de pildă), mereu interesaţi nu de o cultură română liberă, ci doar de a se pune pe sine în valoare, îl exasperează. Calitatea "autotelică", altfel spus, calofilia excesivă a culturii române reprezintă, în viziunea celor doi interlocutori, un serios handicap în calea cunoaşterii şi a propagării sale în lume. Or, la noi mai degrabă expresivitatea spumoasă este la mare cinste, nu demersul academic, nu critica de idei, care ştiu să transmită ceva inteligibil publicului străin. Pe de altă parte, ca experienţă personală, Marino îşi exprimă categoric decepţia faţă de comparatiştii francezi, depolitizaţi şi stângişti, pentru că nu au înţeles demersul ideologic al unui coleg român, care folosea literatura comparată ca un pretext pentru a ieşi din izolare, din Gulag, pentru a stabili relaţii cu Occidentul.
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului