Al treilea discurs: o terapie a complexelor româneşti (2)

"Al treilea discurs" mizează pe enciclopedism, pe sinteză, proclamă nevoia unei gândiri totalizante şi exhaustive pentru a lichida decalajele intelectuale în raport cu un Occident ajuns deja la etapa unor specializări înguste. Sub imperiul acestei necesităţi, Marino admiră spiritul de constructor al unui Hasdeu, Eliade şi Iorga, ca tip de deschidere şi preocupare savantă de anvergură, şi-l dezaprobă pe Cioran: "dacă există o filozofie mai contraindicată stadiului actual al culturii şi civilizaţiei române este tocmai negativismul, nihilismul, obsesia "descompunerii" şi a "neantului valah" din opera lui Cioran. Într-o ţară încă neconstruită, "necompusă". (p.56) Pentru oamenii de cultură români, susţine Marino, şocul înt`lnirii cu străinătatea ar trebui să fie o ocazie de emulaţie, de inspiraţie, de trezire a grăuntelui, a minimei originalităţi personale. Al treilea discurs combate deopotrivă protocronismul, ca marcă a autarhiei infatuate, şi specia "colonizatului cultural" - acesta din urmă fiind suiveur-ul, imitatorul, compilatorul autohton, discipolul etern, care nu crede că un intelectual român poate fi egal şi competitiv cu un critic din Vest. La rândul său Sorin Antohi vorbeşte despre culturi auto-colonizate, situate în afara metropolei occidentale şi care fac o alegere de model conştientă la nivelul unei generaţii sau la nivelul unei epoci. Românii au ales în secolul XIX modelul francez, după ce au privit şi în direcţia Italiei, şi în cea a Germaniei. "Problema intervine, după părerea mea, susţine Antohi, atunci când nu mai eşti conştient că gestul mimetic trebuie să rămână un gest de opţiune, un gest al tău. Nu se face mecanic. Nu te reconstruieşti ca prizonier al unui mental străin, ci integrezi în propria identitate ofertele alterităţii." (p.59) Dubla socializare românească: occidentală şi orientală, sfâşierea de a rămâne acasă "pentru a construi o ţară", şi dorinţa de a fugi spre o lume mai bună, rămâne o problemă de tragism existenţial şi epistemologic, atât pentru români, cât şi în percepţia altora despre noi.

Marino asociază "al treilea discurs" programului ideologic de modernizare al paşoptiştilor - Nicolae Bălcescu, C. Bolliac, Heliade Rădulescu, A. Russo, M. Kogălniceanu ş.a. Idealul paşoptist rămâne o mare necesitate politică a naţiunii noastre, confirmat şi de străinii care au scris recent despre istoria României. Unul dintre ei, franţuzoaica Catherine Durandin, face o afirmaţie tranşantă: "În România, revoluţia de la 1848 nu e terminată nici azi." Adrian Marino subscrie integral acestui diagnostic: "Ne aflăm într-un moment istoric radical, de esenţă neopaşoptistă, al unui nou "început", după decenii de dictatură totalitară, de subdezvoltare şi îngheţ cultural. Acest spirit de pionierat rămâne la fel de actual în 1848 şi în 1998". Am extras citatul din articolul Pentru neopaşoptism inclus în Addenda volumului, unde se conţin referiri preţioase la documentele programatice ale paşoptiştilor - Dorinţele partidei naţionale în Moldova, Proclamaţia de la Islaz, Question économique des Principautés Danubiennes de Bălcescu - scrieri politice care anunţau, cu 140 de ani înainte, principalele revendicări ale revoluţiei române de la 1989: independenþa naþionalã, orientarea prooccidentalã a þãrii, separarea puterilor în stat ºi laicizarea instituþiilor de bazã, dreptul la proprietate ºi chiar... o lege a răspunderii ministeriale, nici astăzi aplicată! "Problema integrării europene, deschisă de paşoptişti, produce, chiar de pe atunci, şi prima "criză" de identitate a culturii române ... Modelul paşoptist oferă şi primul mare exemplu românesc de cultură "disidentă", alternativă, paralelă, radical opusă culturii oficiale." (idem) "Când Alecu Russo spunea "părinţii noştri priveau spre Răsărit iar noi privim spre Apus" el trăgea linia de demarcaţie a culturii române. Sunt mândru că un moldovean a spus acest lucru." Adrian Marino - ieşean şi el, ca şi Sorin Antohi - se alătură fără ezitare aceleiaşi poziţii: "Sunt categoric împotriva odiosului Lumina vine de la Rãsãrit, sunt categoric împotriva panslavismului..." Vorbind despre meritele Şcolii Ardelene, care între altele a introdus alfabetul latin, criticul de la Cluj observă că prima formă fără fond a culturii române a fost "aceea de a turna pe o limbã latinã un alfabet slav (...) O cultură şi o civilizaţie latine aflate în zona de influenţă slavă se află într-o mare primejdie." (pp. 119-121) Întrebaţi-ne pe noi, basarabenii! Printre continuatorii moderni ai celui de-al treilea discurs Marino îi aminteşte pe Şt. Zeletin, E. Lovinescu, M. Ralea, Paul Zarifopol şi pe Drăghicescu, autorul cărţii Din psihologia poporului român. Aceşti autori însă nu sunt puşi în valoare aşa cum merită, dacă nu chiar cu totul ignoraţi. "Faptul cã peisajul ideologic românesc actual a fost ocupat de mitul Pãltiniº mã nemulþumeºte... Pentru că este un mit care obnubilează o întreagă tradiţie românească existentă. Care şterge cu buretele aproape două secole şi jumătate de cultură românească. Care pretinde că noi am intrat în Europa numai prin "generaţia Nae". (p.74) Cum trebuie să fie atunci cultura română? Răspunsul lui Adrian Marino poate suferă de parţialitate, dar exprimă o viziune onestă: "Nu cred că idealul culturii române este cultura de tip iniţiatic, de grup închis, de confrerie spirituală. Nu cred deloc în secte, loje, cluburi, în orice forme de cultură de "grup". ªi nici în..."apocrife" creştine. Doresc o cultură română mult mai diversificată, polivalentă, policentrică. O cultură română democratică, pluralistă, criticistă, laică şi care să nu se orienteze după mesajele iniţiatice ale unui "maestru spiritual". (p. 97)

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină