Adenauer, de Gaulle... Voronin

moto: "Istoria s-ar isprăvi în clipa
în care omul ar înţepeni într-un adevăr"
Cioran

Realităţi basarabene: similitudini şi cauze
Că istoria se repetă, este un lucru indubitabil. Sau după cum afirmă Daniel Chirot, unul dintre cei mai dotaţi şi lucizi sociologi americani contemporani: "deşi dificultăţile ce asaltează societatea par unice şi noi, multe dintre ele rămân universal valabile şi constituie repetarea, sub noi forme, a unor provocări existente şi în trecut" (Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, Ed. Athena, Bucureşti, 1996).
Pornind de la acest adevăr, cutez să afirm că, în mare, situaţia la cumpăna secolelor în Republica Moldova este similară cu starea de lucruri din Germania (sau Franţa) după cel de-al doilea război mondial. Conştient, nu voi recurge la argumente. Aş mai adăuga doar următoarele. Adenauer a trebuit să înceapă de la anul zero al Germaniei efortul de a transforma o ţară ruinată şi urâtă de toată lumea într-una puternică şi respectată. Arnulf Baring, un istoric, autor al volumului Politici externe în timpul democraţiei cancelarului Adenauer, subliniază: "La început a fost Adenauer... După prăbuşirea în bucăţi a celui de-al treilea Reich al lui Hitler, nemţii, care nu aveau constituţie, nici parlament ales, nici organizaţii de personal sau sindicale, nici capitală, ca să nu mai vorbim de o curte supremă de justiţie, îl aveau doar pe Adenauer - implicând prin asta că doar un singur om urma să trezească prin sărutul vieţii poporul său neînsufleţit" (Ghiţă Ionescu, Oameni de stat într-o lume interdependentă, Ed. ALL, Bucureşti, 1998). Voronin, după mine, îşi începe efortul de "salvare" într-o ţară ruinată şi râvnită de multă lume de pe aiurea, dar urâtă de o bună parte a băştinaşilor care, aduşi în stare de paria şi supuşi corvezilor în favoarea unei caste de parveniţi, încearcă să supravieţuiască cerşindu-şi existenţa ca nişte proscrişi predestinaţi supliciului.
Să ne mai întrebăm, stupefiaţi, de ce am ales vechiul sistem sau cum a fost posibilă revenirea în forţă şi accederea la putere a comuniştilor? Dacă e să recurgem la tragicomic, aş zice: din cauza că suferim de "gură-cască". Luând lucrurile în serios, ar mai fi de amintit încă ceva: faptul că tocmai într-o societate a cărei stare este catastrofală există toate premisele şi condiţiile propice pentru naşterea (chiar) şi accederea la putere a extremelor, de dreapta sau de  stânga, inclusiv în democraţii. Ajunse la ananghie, disperate şi înrăite, masele nu mai cred în nimeni dintre foştii guvernanţi şi sunt în aşteptarea "salvatorului" trimis de providenţă sau mai ştii de ce forţă mistică. Aceste predispoziţii şi tendinţe ale maselor D. Chirot le explică în felul său. Pe de o parte, magia şi gustul supranaturalului, capacitatea de a convinge, de a alina durerile sau de a produce uimirea - toate acestea au fost şi, într-o măsură considerabilă, au rămas mai convingătoare decât orice cunoaştere tehnologică. Pe de altă parte, religiile Orientului Mijlociu au o capacitate mai mare decât alte tradiţii religioase în a produce o ideologie milenară, utopică - mai precis, în a contura imaginea unui viitor în care ultima salvare este posibilă prin venirea unui profet care va spune adevărul. De aceea, nu este deloc surprinzător faptul că, până şi în lumea modernă, cele două noi ideologii politice, apocaliptice, milenare, fanatice - marxismul şi fascismul - s-au născut tot în lumea iudeo-creştină.
Cazul clasic al unei convertiri magice colective s-a produs în Germania între cele două războaie mondiale, însă! Germanii au pledat pentru o forţă (şi o doctrină) politică nouă pentru ei, care nu deţinuseră puterea. Basarabenii, în schimb, tot dintre cei vechi au ales în 2001, înghiţind nada aruncată de comunişti - elucubrantele, perimatele şi fatidicele lor precepte.
O explicaţie, în acest sens, găsim şi la istoricul francez Jean-François Soulet. La întrebarea: de ce a triumfat comunismul după cel de-al doilea război mondial?, autorul afirmă între altele: "Mulţi supravieţuitori ai războiului mondial împărtăşeau convingerea că, la fel cum trupele lui Stalin şi Mao înfrânseseră armatele nazistă şi niponă, tot aşa, ideologia pe care aceştia o propovăduiau ar reuşi să extermine pentru totdeauna rădăcinile răului. Victime ale propagandei sau ignoranţi, ei atribuiau comunismului toate virtuţile... Ideologia comunistă apărea ca un vector privilegiat al democraţiei" (Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Polirom, 1998). E vorba, deci, de o pledoarie conştientă şi liberă pentru comunism, fenomen caracteristic nu numai ţărilor est-europene, dar şi celor vest-europene.
Alegerea era făcută având de cealaltă parte liberalismul şi democraţiile care se făceau vinovate (şi pe bună dreptate; vezi: A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Polirom, 1999) de război şi dezastrul ce l-a urmat.
În esenţă, istoria se repetă la noi, acum. Spectatorul basarabean - după ce a tot privit, ani de-a rândul, paiaţăria cu versatilele şi detracatele figuri politice în roluri principale, interpretate grosier, p`nă la disoluţia de azi - a catadicsit să aleagă, în extremis, alţi actori, sperând să  scape de inexorabila situaţie. Dar vetuşti sunt şi aceştia.
Parafrazându-l pe Soulet, am putea spune: victime ale propagandei sau ignoranţei, ei  (basarabenii) au atribuit din nou comunismului toate virtuţile... Ideologia comunistă a apărut,  încă o dată, ca un vector privilegiat al democraţiei. De unde să fi ştiut ei - că de-o ştiau, oricum,  o ignorau - părerea despre comuniştii bolşevici, a lui Lenin însuşi: "Într-o sută de bolşevici, nu e decât un om priceput şi onest; acesta e reprezentantul adevărat al doctrinei; din ceilalţi, şaizeci sunt simpli imbecili care urmează curentul fără să-l înţeleagă, iar treizeci şi nouă sunt ticăloşi de cea mai rea speţă, care îl exploatează fără nici un scrupul" (P.P. Negulescu, Partidele politice, Ed. Cultura naţională, Bucureşti, 1926).

1 2 3

Următoarea pagină