"Cultura română" este o ficţiune... (2)

Strigăte similare s-au iscat şi în jurul lui Eminescu. Mai modeste, fiindcă antrenau idoli mai mărunţi ai tribului (cu industrii asociate de mai mici dimensiuni), au fost polemicile în jurul unor Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. Idolatria a fost treptat adusă la scara şi la stilul eternei bombăneli româneşti a fiecăruia despre fiecare, forma noastră (discursivă) preferată de bellum omnium contra omnes. (Conflictul poate trece în realitate, atingînd modelul mitic-totemic din Mioriţa, dar cel mai adesea avem un conflict prin interpuşi, care afectează mai mult averea decît fiinţa Celuilalt: "Să moară şi capra vecinului!" e formularea sintetică a acestei violenţe mimetice româneşti.) Bombăneala românească este o formă istorică de construcţie socială a sensului, nu reflexul unor predispoziţii abisale, arhetipale. E normal ca societăţile libere să fie divizate la nivelul opiniilor, fiindcă societăţile nu sint omogene - numai naţionaliştii fervenţi îşi văd societăţile respective ca totalităţi organice (comunităţi, nu societăţi). Dar românii combină o exigenţă normativă (canonică) extremă, care ar cere consens axiologic-ideologic şi socializare prin sistemul instituţional al unui stat tare, cu o incapacitate cronică de a promova şi impune valori pe termen mediu şi lung. Noi nu cădem de acord asupra ortografiei limbii naţionale, dar vrem să-l citim pe Eminescu într-o manieră strict codificată şi hagiografică.

Rezultatul acestei antinomii (exigenţă canonică maximă, sistem instituţional slab) este confuzia generală care domneşte în societatea noastră imediat ce o paradigmă cultural-istorică este pusă în chestiune, sau este erodată (natural) de schimbare. Absenţa unei pieţe a ideilor (deplînsă de mulţi români lucizi, mai recent şi mai coerent de Patapievici) a devenit patentă, iar anii de după 1989 nu au reuşit să formeze nici măcar comunităţi de discurs în mediile profesionale, specializate (în lupta pentru putere instituţională şi resurse, adesea externe, universitarii noştri îşi instituţionalizează coteriile, nu disciplinele). Dacă dezorientarea domneşte la vîrful sistemului cultural-ideologic, nu se poate pretinde altceva de la societate în ansamblu; aceasta din urmă este oricum copleşită de mizerie, exasperată de eşecuri succesive, socializată în violenţă circulară (în sensul lui Rene Girard), omniprezentă în România de azi, de la raporturile ocazionale de pe piaţa de servicii pîna la relaţiile contractuale şi cele bazate pe acordul dintre părţi.

Treptat, societatea îşi întoarce atenţia de la înalta cultură şi de la cei care vor să-i dea lecţii, devenind pradă uşoară pentru populiştii cei mai rudimentari. Este fenomenul, inevitabil în democraţii, descris de Alexis de Tocqueville atunci cînd vorbea de dezastrul politicii "abstracte şi literare" formulate de intelectualii demagogi. La noi, ca şi în alte ţări din Estul Europei, ruptura dintre intelectuali şi mase este un fenomen vechi, excelent analizat de Alain Besanзon în cazul Rusiei: intelighenţiile est-europene s-au format şi au rămas în opoziţie cu societatea, pe care au dispreţuit-o şi de care nu s-au simţit niciodată suficient de bine delimitaţi. Pînă azi, intelectualul nostru simte în ceafă răsuflarea rudelor rămase la plug sau la strung; şi nu se bucură, deşi uneori ţine tirade populiste, iar esenţa sa de lumpen se dovedeşte mai tenace decît autoidentitatea de ciocoi nou. Statul-partid, decimînd elita românească antebelică, a reluat ciclul istoric al recrutării intelectualilor din păturile sociale modeste (chiar marginale), ceea ce era deja grav - ca orice proces de capilaritate socială redus artificial la o fracţiune a populaţiei. Şi mai grav a fost că îngustarea bazei sociodemografice a recrutării elitelor a fost agravată de contraselecţie, poate singurul lucru consecvent al comunismului de stat.

Ce funcţie educativă şi formativă poate exercita o asemenea pătură intelectuală, afectată pe deasupra şi de "fuga creierelor"? Era etnopedagogiilor a trecut, nimeni nu i-ar urmări azi pe Vasile Pârvan sau Onisifor Ghibu într-un talk-show. Iar macropedagogia populistă nu urmăreşte eficient decît mobilizarea politică, fiind lipsită de o veritabilă substanţă educativă. Elita culturală veritabilă, extrem de minoritară, este cu totul alienată în raport cu societatea din care provine şi pe care ar trebui s-o ajute să se orienteze. Din punct de vedere politic şi ideologic, mai toate figurile culturale şi intelectuale de vîrf din România actuală şi-au rupt (dacă le-au avut!) legăturile cu societatea. Mizînd excesiv pe un occidentalism sumar şi bovaric, fiind (ca şi în comunismul de stat) narcisică şi dispreţuitoare la adresa frămîntărilor şi durerilor populare, elita noastră culturală veritabilă a eşuat în misiunea ei istorică de orientare a societăţii, lucru vizibil şi la jumătate de an de la catastrofa electorală din 2000. Rarele excepţii nu fac decît să accentueze imaginea acestui eşec, iar explicaţiile structurale (mai ales experienţa şi moştenirile comunismului de stat) nu sînt decît o slabă consolare. Avem nevoie de oameni noi şi persuasivi în "tabăra" democraţiei, avem nevoie de idei noi şi de programe de schimbare. Trebuie să ne imaginăm un viitor comun şi realist, apoi tot noi trebuie să-l şi edificăm. Mai are societatea românească forţa şi inteligenţa pentru a-şi putea depăşi criza cu care a intrat în noul secol?

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină