|
1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanţe intelectuale şi artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcţia educativă şi formativă a acestei culturi pentru românii înşişi? Cum vedeţi în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale şi gradul de civilizaţie al ţării?
2. A purtat şi poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice şi ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democraţiei, europenităţii şi umanismului? Cum explicaţi clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - şi stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare faţă de instituţiile democratice (recte: parlament, preşedinţie, partide politice, presă, justiţie); care manifestă o combinaţie ciudată între ortodoxism şi lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă faţă de străini şi, pe cale de consecinţă, faţă de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentaţie pentru soluţiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieşit în evidenţă şi cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?
Răspund la ambele întrebări. "Cultura română" este o ficţiune. Cînd spun asta, nu o fac din iconoclastie, teribilism sau stigmat (complexul etno-naţional-cultural de inferioritate, pe care l-am tematizat în cartea mea din 1994, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română). Mă asociez modest unor critici culturale radicale deja formulate de alţii (între care regretaţii I. Negoiţescu şi Ioan Petru Culianu), precum şi unor analize şi interpretări mai nuanţate semnate de autori (şi prieteni) ca Adrian Marino, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, H.-R. Patapievici. Prin urmare, sugerez că, atunci cînd vorbim de "cultura română", ne referim în genere la o vastă ficţiune simbolică, generatoare de identitate colectivă, prea complexă pentru a fi uşor caracterizată, definită, analizată. Avem de-a face cu o mulţime de "culturi române" interactive, inegale, eterogene, adesea polare, angajate în conflicte ireductibile.
Disputele canonice iniţiate în jurul conceptului mai general şi mai vag de "cultură română", sau în jurul unor figuri, fenomene şi concepte emblematice (Eminescu, protocronism, globalizare etc.), au zguduit publicistica românească în ultimii ani ai secolului trecut, după ce în perioada comunistă trebuiseră să se articuleze oblic, esopic, mutant. Revizuirea canonului (de fapt, a canoanelor) este oriunde o intreprindere sanitară. În România postcomunistă, operaţia a fost de-a dreptul salutară, cu toate excesele, stîngăciile şi chiar stupidităţile ei. Esenţială a fost încercarea de a ieşi din închiderea metafizică a naţional-comunismului, de a produce discursuri (post)moderne pe teme care pînă în 1989 fuseseră aproape integral confiscate de giganticul aparat al limbii de lemn. De pildă, pentru a mă opri la un exemplu din profesiunea mea: discuţia publică despre manualele alternative de istorie, articulată pe uşor anteriorul scandal al deconstruirii vulgatei istoriografice de către Lucian Boia şi emulii săi. Boia devastase, mai ales în best-seller-ul Istorie şi mit în conştiinţa românească (Humanitas, 1997), tradiţia naţionalist-(pozitivist-)comunistă din istoriografia noastră. O făcuse într-o manieră captivantă şi plină de umor, încercînd chiar să propună un fel de lectură terapeutică a vulgatei, centrată pe un relativism generalizat (toată lumea are dreptate, nu există adevăr unic, sensul este atribuit retrospectiv, istoriografia este constuctivistă) care mergea pîna la abolirea statutului ontologic tradiţional al documentelor, evenimentelor istorice, eroilor, precum şi la drastica anulare a obişnuitelor certitudini epistemologice ale stiinţelor istorice. Pentru românii care nu-l citesc pe Hayden White (teoreticianul cel mai vehement al relativismului în studiile istorice), terapia propusă de Boia nu a fost homeopatie (cee ce era în fond), ci terapie de şoc - singura terapie de şoc aplicată în România dupa 1989. De aici, reacţiile ofuscate, pe alocuri tragicomice, chiar dramatice: "vulgata bunului român" (Patapievici) se prăbuşea. Evenimentul era o ruptură mai insuportabilă decît prăbuşirea comunismului de stat, repede dreasă de fostul eşalon secund al nomenklaturii. Ordinea simbolică a unei societăţi nu se poate totuşi schimba peste noapte, chiar traumele colective au nevoie de timp pentru a se constitui ca atare (a se vedea cazul clasic al gîndirii despre Holocaust, care s-a lansat în direcţia astăzi hegemonică abia după 1960; sau, mutatis mutandis, cazul discursului incipient despre "Gulag"). În consecinţă, atunci cînd s-a pus problema ca elevii români să-şi înveţe istoria natională după manuale anticanonice (unele, din păcate, lamentabil concepute şi scrise: iconoclasm ieftin cu orice preţ, băşcălie fără ironie, principiul auctorial şi tehno-redacţional că tot ce e posibil cu un computer este şi obligatoriu), societatea, în frunte cu o clasă politică ignară şi populistă, s-a mobilizat şi a cerut vînătoare de vrăjitoare şi autodafe.
|
Sorin Antohi
Inapoi la cuprinsul numarului