Nu cred decât în construcţii realizate temeinic, în timp şi nu peste noapte

- Motivaţiile nu sunt foarte speciale. Pur şi simplu acesta îmi este numele întreg din buletin. În actul de identitate scrie: Spiridon la nume, o linie la tată, Maria la mamă şi Cassian la prenume. E drept, puteam să mă semnez mai scurt, dar s-a vrut şi un omagiu mamei şi, în varianta completă, l-am considerat mai interesant şi, sigur, mult mai percutant. La atât am putea reduce dezvăluirile, departe de a fi spectaculoase.

- Te întreb: cine scrie fără nici o legătură cu eul său liric, cu biografia sa interioară nu lipsită de contacte, de tangenţe, de imixiuni cu şi din realitatea imediată? Tot ce am scris şi scriu, se înţelege că mă refer la poezie, este strict autobiografic, dar nu în sensul unui curriculum vitae, sper că e clar; e un biografism transfigurat, translat în metafizic, în transcendent. Cine citeşte poemul la care se face trimitere, sper să înţeleagă că, venit la vreme de primăvară, la casa şi ogorul părintesc, îmi aflu mama şi toate celelalte, dar nu mai puţin singurătatea. Oricum, mă opresc aici, nu voi să ucid poemul.

- Chestiunea e simplă: am ştiut dintotdeauna, de când am devenit cât de cât conştient, pe la 6-7 ani, că sunt "programat" pentru a scrie. Cam cum spunea Konrad Lorenz despre om că este din start "preprogramat". E adevărat, în şcoală eram bun, cum se spune, la matematică, la fizică, dar, atenţie! cu nimic mai prejos la română. E drept, în final, am dat admitere la politehnică şi nu pentru că n-aş fi putut da la litere sau filosofie, dar, la vremea cu pricina, nu cunoşteam decât trei mari profesiuni: profesor, doctor şi inginer. Cum maică-mea (Dumnezeu să o ierte şi să o aibă în preajmă) era învăţătoare şi ceilalţi ai mei lucrau tot în învăţământ, nu m-a entuziasmat ideea de a preda ani de zile aceleaşi lecţii, ani şi ani, şi chiar de mai multe ori într-o zi la clase paralele. A fi doctor, pentru mine echivala cu a tăia oamenii, se înţelege, în timpul operaţiilor, fapt departe de a rezona cu felul personal de a vedea viaţa. În final, nu rămânea decât profesiunea de inginer, pe care am şi urmat-o. A fost o opţiune impusă de ştiinţa mea asupra profesiunilor, dar şi de imposibilitatea, la acea vreme, de a opta pentru ce mă preocupa cu adevărat. Încă din liceu, la 17 ani, visam să realizez o revistă. În anii studenţiei, mai realist, m-aş fi mulţumit să lucrez într-o redacţie. Când m-am luminat că n-am nici o şansă, în condiţiile regimului comunist, de a accede la o revistă, m-am resemnat. A trebuit o revoluţie, care m-a aflat destul de bătrân, ca să pot face ce aş fi făcut la 20 de ani, dacă trăiam într-o ţară normală.

Nu am scris cu adevărat, nu am "purces la... incifrarea vreunei metafore", cum frumos spui tu, până în ultima clasă de liceu, când am simţit că am cu adevărat de spus ceva, numai al meu, acestei lumi. Nu am fost, precum se zice, un autor precoce. Nu cred decât în construcţii realizate temeinic, pas cu pas, zi cu zi, în timp şi nu peste noapte. Julien Green se întreba, în jurnalul său, unde-s, la 40 de ani, tinerii care, la 25, erau atât de talentaţi. Şi tot el răspunde: nu erau atât de talentaţi cât păreau - tinereţea în sine e un talent. Erau, se pare, doar tineri. Aşa că de atunci datează primele mele încercări lirice.

- Explicaţia, te va mira, dar este extrem de simplă. Nu că n-aş fi avut sertarele pline. Îmi plăcea, la începutul anilor '90, să spun, în glumă, că am literatură nu de sertar, ci de dulap - sub aspect cantitativ, se înţelege. Următoarea mea carte am avut-o depusă încă înainte de 1980 la Editura Cartea Românească, lector Mircea Ciobanu. Dumnezeu să-l odihnească şi pe el. Cum, până în 1989 inclusiv, a fost imposibil să public pe motive de Consiliul Culturii Socialiste, am sperat că, în urma asigurărilor lui Mircea Ciobanu, în 1990 sau 1991, cartea va fi editată. Între timp, Mircea Ciobanu s-a transferat la Editura Eminescu, ca şef, şi mi-a propus să mut la rându-mi volumul ca să-l publice aici - unde, bineînţeles, tot nu l-a publicat. Aşa că, după atâţia ani, realizând, în sfârşit, că sunt dus cu vorba şi că am făcut o mare greşeală mergând pe o singură mână, m-am întors la Cartea Românească şi, în 1994, am publicat Zodia nopţii. În iarna lui '95 spre '96, m-am întâlnit în holul de la Uniunea Scriitorilor cu Mircea Ciobanu. Atunci i-am mulţumit şi i-am spus că, pentru mine, a realizat trista performanţă de a fi singurul editor din ţară care a reuşit, în 25 de ani (?!), să nu mă publice. Poate nu i-aş fi spus-o, dacă ştiam că peste câteva luni va muri. Nu-i port ranchiună. Îl apreciez foarte mult ca poet şi prozator, dar adevărul trebuie spus, chiar dacă doare, iar pentru mine - de ce să nu recunosc? - a fost o experienţă îngrozitor de tristă.