|
Dilemele generaţiei regăsite şi-au aflat soluţia în discursul contrafortist, afirmă eseista, care a produs "un nou limbaj al patriotismului", încercând să concilieze individualismul cu necesitatea solidarizării. Tamara Carauş îmi face onoarea să reproducă, pentru conformitate, mai multe citate dintr-un interviu pe care i l-am acordat, acum doi ani, pentru săptămânalul Adevărul literar şi artistic de la Bucureşti şi inclus ulterior în cartea mea, Frica de diferenţă. Mă bucură faptul, certificat de colega noastră mai tânără, că revista Contrafort a avut un rol formativ pentru studenţii basarabeni din România. Nu am pretins niciodată că ideologia noastră este cea corectă. Am dorit să promovăm o altă viziune, mai descătuşată, asupra problemelor rom`neşti, să ne modelăm discursul în funcţie de metabolismul unor realităţi basarabene, care nu au mai vrut de la un punct încolo să se plieze modelului unionist în accepţia lui tradiţională. Dacă spiritul critic al Contrafortului a făcut prozeliţi, oferindu-le, aşa cum notează autoarea, "un nonconformism superior", limpezirea propriilor opţiuni şi interogaţii, înseamnă că ideile noastre nu au căzut pe un sol steril, iar o dovadă concludentă în sensul acesta o constituie chiar cartea de faţă.
Aş mai formula câteva observaţii pe marginea eseului Tamarei Carauş. Scriitura sa, atât de bogată în sugestii şi incitantă prin atitudine, este pe alocuri prea aglomerată, conţine pasaje prolixe, insuficient decantate. De altfel, chiar autoarea a declarat, în cadrul unei discuţii pe marginea cărţii, că azi ar fi scris-o probabil altfel. Obsesia sa identitară devine redundantă la lectură. Nu vreau să idealizez lumea românească, dar există ipostaze ale exilului mult mai dure, de pildă, fuga, emigrarea forţată în timpul regimului comunist. Apoi, identitatea modernă se formulează şi de pe poziţiile unor valori comune. Ca om, mă regăsesc în mod spontan în atitudinile lui Andrei Pleşu, Dorin Tudoran, Horia-Roman Patapievici, Augustin Buzura, Nicolae Manolescu, Sorin Antohi, ş.a. Deci, nu "român", sau "moldovean", sau "basarabean", ci intelectual ca ei, pentru că noţiunea implică nişte calităţi care se dobândesc ulterior, nu ne sunt date prin naştere. Prin naştere sunt "moldovean" ca Voronin, sau "român" ca C.V. Tudor, ceea ce, evident, nu-mi procură mari satisfacţii. Trebuie să mergem dincolo de etnicitate, spre o identitate asumată (nu moştenită!), sub auspiciile valorilor europene, dacă vrem să evoluăm. Din acest punct de vedere, a locui la Chişinău sau la Bucureşti este un fapt secundar. Identitatea ca opţiune, ca sumă a unor însuşiri cultivate prin exersarea libertăţii interioare, adesea împotriva educaţiei etatizate, reprezintă un alt nivel, superior, al discuţiei. Cred că eseul Tamarei Carauş ar fi câştigat mai mult dacă autoarea părăsea mai devreme pragul dilemelor personale şi raporturile cu generaţia sa, concentrându-se asupra crizei identitare a provinciei sale natale. Sigur, problema ar fi pretins alcătuirea unui studiu mai vast, totuşi, eseista remarcă ea însăşi că perspectiva postmodernă, cu relativismul său, cu accentul pus pe marginalitate şi diferenţă, tinde să fie apropriată de ideologii "moldovenismului", şi astfel vedem cum "deconstruirea unei mitologii naţionale serveşte pentru crearea alteia." Drumul de la particular la general, aşadar, ar fi constituit o provocare mai ambiţioasă pentru colega noastră. Mai ales că tânăra eseistă are toate atuurile pentru a-i răspunde cu succes.
În finalul acestei cronici, simt nevoia sã mã solidarizez cu Tamara Carauº (întorcându-i gestul, de fapt). Cartea sa a fost deja catalogatã ca... antiromânească de unii naţionalişti fervenţi din Basarabia - "patrioţi" fără dileme. Din nou, orice punere în discuţie a calităţilor şi defectelor indigene este imediat taxată drept complot împotriva naţiunii tocmai de acei care au mâncat o pâine grasă din specularea acestui sentiment în ultimii 10 ani. Or, alegerile din 25 februarie 2001 ne-au arătat unde ne-au adus adularea narcisiacă şi retorica autistă: la un dezastru naţional. "Nici o situare a generaţiei mele în modernitate sau postmodernitate, într-un stat românesc sau în celălalt, într-un stat-naţiune sau într-o comunitate post-naţională nu o salvează de responsabilitate, de efortul individual susţinut, de cultivarea acestei dispoziţii. Însă oricare ar fi situarea, există o experienţă a ei proprie, indelebilă: noi am trecut printr-o deteritorializare - slăbirea legăturilor cu o cultură definită spaţial. Eventuala reteritorializare nu poate fi o revenire la ceea ce am fost. Va fi un nou mod de a reorganiza înţelesurile, un nou mod de a structura lumea. Pe care nu pot (nici nu vreau) să le evit, să le ignor, să le ratez." (p. 173) Rostind aceste cuvinte, la capătul unei învolburate aventuri psihanalitice în spaţiul mobil dintre un eu anxios şi o colectivitate amorfă, Tamara Carauş se desparte de un prag al formării intelectuale, şi poate naviga spre alte teritorii ale reflecţiei. Avem convingerea că o aşteaptă un periplu lung şi rodnic. În orice caz, aşa i-l dorim.
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului